CAPITOLUL LXVI.FUGĂRITĂ DE COMANCII

Isidora apăruse pe neaşteptate. Oare ce-o făcuse să se întoarcă? Şi de ce gonea aşa?

Pentru a lămuri lucrurile, e nevoie să ne întoarcem la întâlnirea ei cu grupul călăreţilor, când călărea pradă gândurilor negre.

Despărţindu-se de grup, stătu un timp la îndoială dacă să se îndrepte spre Leona sau să se întoarcă la colibă, ca să fie ea însăşi martoră la tot ce avea să se petreacă acolo. Se opri în marginea pădurii, la umbra copacilor şi privi spre vârful chiparosului ce se ridica pe malul abrupt al lui Alamo. Îndoieli grele îi frământau sufletul.

Ce a câştigat îndrumând călăreţii spre colibă? Poate că femeia pe care ea o ura va fi înjosită, dar în acelaşi timp asta putea să-l piardă pe omul pe care îl iubea.

— Sfântă fecioară! Şopti Isidora. Ce-am făcut? Dacă aceşti judecători severi îl vor socoti vinovat, care va fi sfârşitul? Moartea! O, nu, nu vreau! Nu vreau să moară de mâna lor! Nu! Cu câtă furie s-au năpustit spre colibă atunci când le-am arătat drumul! De bună seamă, hotărâseră dinainte osânda lui don Mauricio. El e străin pe meleagurile astea, vine din altă ţară. E singur, fără prieteni, înconjurat numai de duşmani!

Ochii fetei, plini de o mută durere, rătăceau prin prerie. Deodată, calul necheză subţirel şi întoarse capul spre hăţişuri.

— N-o fi cineva acolo?

Isidora scrută cu privirea cărarea pe care abia o străbătuse. Era calea ce ducea spre Leona. Cărarea se vedea până la o cotitură apropiată, de unde se înfunda în hăţişuri. Nu zări decât doi-trei coioţi costelivi.

Atunci de ce e neliniştit calul, de ce smuceşte, de ce sforăie şi nechează? Drept răspuns, se auzi nechezatul câtorva cai; pesemne că veneau pe cărare, dar erau ascunşi încă de hăţişuri. În schimb, tropotul copitelor răsuna desluşit. Curând se aşternu din nou liniştea. Călăreţii fie că se opriseră, fie că înaintau neauzit.

Isidora îşi potoli cu greu surul. Încremeni locului, ascultând cu încordare. O şuşoteală ajunse până la ea de undeva din hăţişuri. Şi iarăşi se făcu linişte. Călăreţii pesemne că se opriseră şi ei. Asta nu o nelinişti.

        „De bună seamă că se îndreaptă spre Rio Grande – cugetă Isidora. Ori facparte din detaşamentul întâlnit adineauri şi-au rămas mai în urmă. Indieni nu pot să fie, doar se ştie că indienii nu se află prin partea locului. Oricum, să fiu foarte prevăzătoare.”

Cu aceste gânduri, Isidora porni mai departe. Se opri sub frunzişul unui salcâm şi trase din nou cu urechea, îşi dădu seama că necunoscuţii se apropiau de ea, dar nu pe cărare, ci prin desiş. De unde să ştie ce vor? O cuprinse neliniştea. Până adineauri îşi păstrase calmul, dar acum purtarea călăreţilor dădea de bănuit. Dacă ar fi fost nişte simpli călători, ar fi mers pe cărare şi nu s-ar fi furişat prin hăţişuri. Privi în jur, căutând un loc unde să se ascundă. Dar frunzişul dantelat al salcâmilor nu era bun de ascunzătoare. Îmboldi calul cu pintenii, ieşi din hăţişuri şi o porni în goană devale, spre Alamo.

Voia să se depărteze la vreo trei sute de paşi, ca să nu o ajungă din urmă nici săgeata, nici glonţul, apoi să se oprească şi să vadă cine sunt acei oameni: prieteni sau duşmani? Nu izbuti să-şi îndeplinească planul, fiindcă misterioşii călăreţi porniră numaidecât după ea. Întorcând capul, le zări trupurile pe jumătate despuiate şi cu pielea ca arama încinsă, obrajii sulemeniţi cu roşu şi penele de culoarea focului din păr.

        „Indienii!” şopti Isidora, cuprinsă de groază şi înfipse zdravăn pintenii în coastele calului, apucând în direcţia chiparosului.

Isidora gonea zorindu-şi calul cu strigăte, cu pintenii şi cu cravaşa. Nu se auzea decât glasul ei. Urmăritorii goneau în tăcere. Ei erau patru, ea – una singură. Toată nădejdea Isidorei era să ajungă cât mai curând sub ocrotirea oamenilor din Texas. Şi se îndrepta năvalnic spre chiparos.