CAPITOLUL LXVII.INDIENII

Amazoana fugărită ajunsese la vreo trei sute de paşi de povârnişul pe creasta căruia se înălţa chiparosul. Indianul care gonea în frunte îşi desprinse lassoul de la oblânc şi începu să-l rotească pe deasupra capului. Mai înainte ca fata să coboare în defileu, laţul lassoului avea să o cuprindă pe după gât. Şi-atunci…

Deodată o fulgeră un gând fericit. Malul abrupt al lui Alamo era mai aproape decât defileul ce cobora spre râu. Îşi aminti de asemenea că malul se vede foarte bine de la colibă. În loc să se îndrepte spre chiparos, smuci calul în direcţia malului.

Urmăritorii erau bucuroşi de această schimbare. Cunoşteau locurile ca-n palmă şi îşi dădeau seama că fugara nu putea să le scape. Căpetenia celor patru apucă din nou lassoul. Sigur de reuşită, nici nu se grăbea să-l azvârle.

— La naiba! Izbucni el. Încă niţel şi cade-n prăpastie.

Se înşelase. Isidora gonea mai departe, dar nu spre prăpastie. După încă o cotitură, galopa pe povârnişul abrupt, chiar pe buza prăpastiei. Oamenii de la colibă o zăriră şi ei. Bătrânul Zeb nu-şi putu stăpâni uimirea:

— Iosafat!

Era exclamaţia pe care i-o stârneau împrejurări şi lucruri cu totul deosebite.

Drept răspuns se auzi strigătul pătrunzător al călăreţei:

— Indienii! Indienii!

Cine a trăit, fie şi trei zile, în sudul Texasului, nu poate să nu înţeleagă tâlcul acestor cuvinte, în orice grai ar fi rostite. Este strigătul de alarmă care răsună de trei sute de ani de-a lungul celor trei mii de mile ale zonei de frontieră.

— Oameni din Texas, salvaţi-mă! Salvaţi-mă! Mă urmăresc indienii!

Pe muchia malului, în urma fetei, gonea căpetenia indienilor, învârtind lassoul pe deasupra capului. Deodată răsună o împuşcătură, O durere ascuţită îl făcu să scape lassoul din mână. Privi nedumerit în jur.

Jos, în vale, deasupra mulţimii de oameni înarmaţi, se înălţa un norişor de fum.

Tuspatru indienii, de parcă s-ar fi vorbit între ei, întoarseră caii şi o porniră săgeată înapoi, la fel cum veniseră.

— Tii! Mormăi înciudat Zeb Stump, încărcându-şi arma. De nu era fata, îi făceam eu să coboare încoace. Şi de-mi picau în mână, mai descurcam niscaiva iţe din povestea asta misterioasă. Dar aşa, nu-i chip să-i mai ajungi din urmă.

Ivirea indienilor schimbă starea de spirit a celor adunaţi în jurul colibei mustangerului. Callhown şi bandiţii lui nu mai erau stăpâni pe situaţie. Şeful rangerilor hotărî să amâne judecata. Se alcătui un nou plan de acţiune. Acuzatul urma să fie dus în settlement şi să fie judecat potrivit legilor ţării.

Majoritatea celor prezenţi încuviinţă hotărârea. Dar cu indienii, ce era de făcut? Oare să-i urmărească? Bineînţeles! Dar când? Acum, pe loc? Bună prevedere le spunea să nu se pripească. Văzuseră doar patru, e drept, dar poate că ei erau avangarda câtorva sute.

— Mai bine să aşteptăm călăreaţa care gonea pe malul abrupt, să ne povestească ea despre indieni – propuse unul dintre călăreţi.

Rămaseră cu toţii în aşteptarea Isidorei.

În răstimp, Zeb Stump scoase căluşul din gura nefericitului prizonier şi-i eliberă mâinile legate cu o funie. Louise Pointdexter, de departe, urmărea totul cu înfrigurare.

Unde era nepoata lui don Silvio Martinez? Zăbovea şi nu se arăta. Ba nici tropotul calului nu se mai auzea. Dispariţia Isidorei stârni uimire, nelinişte, spaimă. Mulţi dintre cei prezenţi nutreau o tainică admiraţie pentru tânăra mexicană. Nu cumva a fost făcută prizonieră? Ambiţia acestor oameni din Texas fu pusă la încercare. Doar lor li se adresase chemarea: „Oameni din Texas, salvaţi-mă!” Şi iată, setea de răzbunare împotriva mustangerului se îndrumă brusc pe un alt făgaş: trebuiau să se răzbune pe indieni!

Cei mai tineri şi mai înflăcăraţi se aruncară degrabă pe cai, strigând că sunt gata să plece în căutarea fetei, să o salveze sau să moară. Nimeni nu-i opri. Şi ei se repeziră pe urmele Isidorei.

Printre puţinii care rămaseră pe loc se afla şi Zeb Stump. Bătrânul vânător nu avea decât o singură grijă: să vegheze asupra bolnavului, care se găsea acum în seama sa. Dar nu numai el era credincios mustangerului în năpasta ce se abătuse asupră-i. Frumoasa creolă nu-şi mai lua ochii de la Maurice, deşi trebuia să se ferească de cei din jur, ca să nu-şi dea în vileag dragostea ei fierbinte pentru mustanger.

Pe neaşteptate ieşi la iveală şi Phelim. Irlandezul se grăbea şi el să vină în ajutorul stăpânului său. Tot timpul stătuse ascuns într-un copac, urmărind de acolo tot ce se petrecea în jurul colibei. Schimbarea intervenită îi îngăduia, în sfârşit, să coboare, fără să-şi pună pielea în primejdie.

Aşa se isprăvi răfuiala cu Maurice Gérald.

Povestea asta va continua undeva departe de malurile râului Alamo.

După un ceas, coliba rămase pustie. Maurice-Mustangerul poate că nu avea să se mai adăpostească niciodată sub acoperământul ei prietenos.