Capitolul XVIII. Gelozia calcă pe urme

Din cei patruzeci de călăreţi care se aruncaseră să o salveze pe Louise, puţini rezistară goanei acesteia îndelungate. Pierzând din vedere herghelia sălbatică, mustangul rotat şi pe mustanger, călăreţii începură să se rătăcească unii de alţii şi curând se risipiră prin prerie, câte unul, câte doi sau câte trei-patru. Cei mai mulţi, neştiind să se orienteze, pierdură urmele manadei, luându-se după alte urme mai vechi, lăsate poate de aceeaşi manadă.

Un singur călăreţ era pe drumul cel bun. Călărea un cal puternic, de culoarea castanei, rezistent şi iute, fără să fie o frumuseţe. Purta chipiu şi uniformă albastră. Nu era altul decât căpitanul de cavalerie în rezervă Casey Callhown. Căpitanul apucase pe urmele cele bune. Ajunse la hăţişuri şi curând se pomeni în poiană unde mustangul rotat se oprise în chip atât de neaşteptat. Până aici nu-i fusese greu să se orienteze, dar acum rămase descumpănit. Încotro să apuce? Printre urmele lăsate de herghelia sălbatică nu se mai desluşeau urme de potcoave. Callhown se învârtea în loc, cerceta fiecare palmă de pământ, dar nu putea să se lumineze. Spre uimirea lui, zări deodată apropiindu-se un călăreţ, după a cărui statură uriaşă îşi dădu seama că-l are în faţă pe Zeb Stump.

— Aţi aflat ceva despre tânăra lady, mister Callhown? Întrebă bătrânul vânător, cu o vioiciune puţin obişnuită pentru firea sa. Nu, n-aţi aflat nimic! Continuă el, văzând chipul lui Callhown. Drace! Încotro o fi purtat-o afurisitul de mustang! Ciudată întâmplare! Doar miss Pointdexter e-o călăreaţă foarte iscusită. Nu-i nimic, nu cred să fie în primejdie. Mustangerul cu lassoul o să-l prindă cât ai clipi! Dar de ce v-aţi oprit aici?

— Nu mă dumiresc în ruptul capului încotro au apucat. Judecând după urme, ai zice că s-au oprit aici. Numai că urmele nu pornesc mai departe.

— Da, da, aveţi dreptate, mister Callhown. S-au oprit aici. Şi-au stat foarte aproape unul de altul, se vede bine şi asta. Pesemne că s-au lăsat păgubaşi de urmărirea iepelor sălbatice. Da, mai mult ca sigur! Încotro or fi apucat?

Zeb Stump începu să cerceteze cu luare-aminte întinderea poienii, străduindu-se să găsească răspunsul.

— Nu dau de urmele lor şi pace – mormăi căpitanul.

— Nu? Uite că eu le-am dibuit. Ia priviţi aici! Vedeţi urmele pe iarba călcată?

— Nu văd nimic.

— Ei, asta-i! Uitaţi-vă bine! Colea stă întipărită o potcoavă mare, iar alături de ea una mai mititică, încolo au luat-o. Va să zică numai până aici au urmărit iepele sălbatice. Nu ne rămâne decât să cercetăm mai departe.

— Da, cu orice preţ!

Fără să mai piardă timpul, Zeb Stump porni în direcţia arătată de urme.

— Hei! Exclamă deodată bătrânul vânător. Oare ce s-o fi petrecut aici? N-ar strica să lămurim lucrurile.

— Nu văd decât urmele iepelor sălbatice – bombăni Callhown. S-ar zice că au făcut un ocol şi-au venit înapoi.

— Aici s-au schimbat rolurile.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că în locul ăsta nu călăreţii urmăreau iepele, ci iepele urmăreau călăreţii. Dar nu erau iepe. Dumnezeule, sunt urme de copite mari. Să nu fi fost…

— Ce anume?

Bătrânul vânător porni iute în direcţia urmelor, fără să-l mai lămurească. Callhown se ţinea după el, sâcâindu-l cu întrebările, dar Zeb se mărginea să dea din mână, ca şi cum ar fi vrut să zică „Nu mă pisa atât, acum n-am timp!”

O vreme fu absorbit cu totul de cercetarea urmelor pe pământul frământat de copitele armăsarilor.

Abia când se apropie de prăpastia din prerie se risipi şi neliniştea bătrânului. Şi doar atunci binevoi să-i dea căpitanului lămuririle cerute cu atâta stăruinţă:

— Priviţi!

— Un armăsar ucis! Ce să însemne asta?

— Nimic alta decât că l-a omorât mustangerul.

— Şi asta a speriat restul hergheliei şi armăsarii au încetat goana lor după cei doi călăreţi?

— Nu-i tocmai aşa. Armăsarii au încetat urmărirea. Însă nu spaima i-a oprit, ci leşul armăsarului. Drace! Asta zic şi eu săritură!

— Cred că nu-ţi închipui c-au sărit pe aici! Făcu Callhown. Cu neputinţă!

— Au ţâşnit ca glonţul din puşcă. Nu vedeţi, sunt urme de potcoave şi pe malul ăsta şi pe cel din faţă. Miss Pointdexter a sărit întâi; şi de bună seamă că amândoi au sărit mai înainte să împuşte armăsarul. Altfel n-ar fi izbutit. Hm, bag de seamă că nu-i nici un alt loc pe unde-ar fi putut să treacă dincolo. Isteţ băiat, mustangerul, a culcat armăsarul la pământ taman aici, în singurul loc de trecere.

— Crezi că mustangerul a sărit împreună cu verişoara mea?

— Nu chiar împreună – răspunse Zeb, fără să bănuiască gândul lui Callhown. Întâi a sărit mustangul rotat, v-am mai spus asta. Priviţi: colo, de partea cealaltă, i se văd desluşit urmele.

— Da, le văd şi eu.

— Şi dacă vă uitaţi cu atenţie, o să vedeţi că stau sub urmele lăsate de calul mustangerului.

— Ai dreptate, chiar aşa.

— Cât despre armăsari, niciunul n-a sărit dincolo. Uite cum cred eu c-a fost: după ce s-a văzut de partea cealaltă a prăpastiei, flăcăul a trimis un glonţ în căpăţâna nemernicului ăsta. Ceilalţi armăsari, speriaţi de moartea tovarăşului lor, au încremenit locului şi apoi au pornit-o în altă direcţie. Uite, urmele lor apucă undeva în sus.

— Nu se poate să fi sărit prăpastia în altă parte şi să-şi fi continuat urmărirea?

— În cazul ăsta ar fi trebuit să gonească zece mile până să ajungă aici: cinci în sus, de-a lungul prăpastiei şi cinci îndărăt, pe malul celălalt. Aşa ceva nu s-a petrecut, mister Callhown, n-aveţi grijă! Miss Louise n-a mai fost urmărită. După ce-a sărit peste prăpastie, a alergat alături de mustanger: trecuse orice primejdie. Acum cred că s-au întors amândoi la locul picnicului.

— Să mergem! Exclamă Callhown, plin de nerăbdare, încât ai fi zis că verişoara sa se află într-o mare primejdie. Haidem, mister Stump, trebuie să ne întoarcem cât mai repede!

— La ce atâta zor? Mormăi Zeb, descălecând liniştit de pe iapa lui şi scoţând la iveală un cuţit. Aşteptaţi niţel, numai vreo zece minute.

— De ce?

— Vreau să jupoi armăsarul. O minunăţie de piele! La noi, în settlement, capăt cinci dolari pe ea, cu ochii închişi!

— Să te ia naiba cu pielea asta cu tot! Izbucni furios Callhown. Haide, lasă asta!

— Nici nu mă gândesc! I-o întoarse Zeb, cu aceeaşi linişte, crestând pielea pe burta animalului. Dacă vă grăbiţi, n-aveţi decât să plecaţi, mister Callhown. Cât despre mine, Zeb Stump, nu mă mişc de-aici până nu fac pielea sul, ca s-o ducă bătrânica mea.

Gelozia îl zorea pe Casey Callhown să se întoarcă la locul picnicului. Gheara ei i se înfipsese în inimă încă de pe când străbăteau preria pârjolită şi de atunci gelozia creştea mereu, răpindu-i liniştea. Judecând după starea socială a vânătorului de mustangi, se părea că verişorul nu trebuie să-şi facă griji. De altfel, Callhown nici nu s-ar fi lăsat pradă gândurilor, dacă n-ar fi cunoscut atât de bine firea Louisei Pointdexter. De copilă arătase o totală independenţă, nesocotind orice canoane.

Callhown, copleşit de gânduri negre, o porni în goană spre locul picnicului. Ivirea celor doi călăreţi în depărtare nu-l bucură câtuşi de puţin. Îi recunoscu numaidecât: erau tocmai cei din pricina cărora se simţea atât de coclit. Călăreau unul lângă altul, încât aproape li se atingeau şeile. Absorbiţi de discuţie, nici nu-l simţiră pe Callhown. Înaintau în trap uşor şi ghiceai lesne că nu se prea grăbesc să se întoarcă în mijlocul celorlalţi.

Apropierea dintre ei, atitudinea lor, nepăsarea vădită faţă de tot ce-i înconjura şi, în sfârşit, încetineala de broască ţestoasă cu care se înapoiau, toate acestea avură darul să întărească bănuielile căpitanului. Callhown simţea că-şi pierde stăpânirea de sine. În prima clipă simţi imboldul să se avânte în galop şi să curme această plimbare intimă. Îşi sili calul să iuţească pasul, dar îl domoli îndată, ca şi cum s-ar fi răzgândit. Cei doi nu-l simţiseră încă, deşi căpitanul călărea la numai două sute de paşi în urma lor. Vocea cristalină a verişoarei lui, care părea să conducă discuţia, îi răsuna desluşit în urechi. Ce n-ar fi dat să audă ce-şi spun! Amândoi erau atât de absorbiţi, încât aşa ceva nu părea cu neputinţă de înfăptuit. Pe aici iarba era moale şi mătăsoasă ca un covor şi înăbuşea tropotul calului.

În câteva clipe, căpitanul Callhown ajunse în apropierea călăreţilor. Îşi domoli calul, dar pasul lui ostenit îl trăda. Mustangul rotat şi murgul îşi scuturară coamele şi nechezară puternic.

— Ah, vărul Casey! Exclamă Louise, mai mult cu ciudă, decât cu mirare. Te văd aici, dar tata, Henry şi ceilalţi unde sunt?

— De ce mă întrebi pe mine, Lou? Ştiu tot atât ca şi tine.

— Credeam că ne-ai ieşit înainte. Calul ţi-e numai spumă. Arată ca după o goană îndelungată, cu nimic mai prejos decât a noastră.

— Aşa şi este. Din prima clipă m-am aruncat pe urmele tale, nădăjduind să-ţi pot veni în ajutor.

— Adevărat? Şi eu care habar n-aveam că ai pornit-o după noi! Îţi mulţumesc, Casey. Tocmai asta făceam acum: îi mulţumeam lui mister Gérald, care m-a salvat pe mine şi pe Luna dintr-o mare primejdie, riscându-şi viaţa. Ba chiar ne-a salvat de la o moarte îngrozitoare, închipuieşte-ţi, am fost urmăriţi de o herghelie de armăsari sălbatici. Erau cât pe ce să ne sfâşie.

— Da, ştiu.

— Ai văzut cum ne-au urmărit?

— Nu. Am ghicit totul după urme.

— După urme?! Ai izbutit să-ţi dai seama de asta după urme?

— Da, mulţumită lămuririlor lui Zeb Stump.

— O, aţi fost împreună? Şi până unde aţi venit după noi?

— Până la prăpastie. Tu ai sărit singură, aşa mi-a spus Zeb. Adevărat?

— Luna a sărit.

— O dată cu tine?

— Se înţelege. Ciudată întrebare, Casey! Râse ea. Ai sărit şi tu peste prăpastie? Continuă creola, vorbind deodată pe un alt ton. Şi-ai mai mers pe urmele noastre?

— Nu, Lou. De la prăpastie am pornit-o încoace, presupunând că te întorci înaintea mea.

Louise păru mulţumită de răspuns.

— Ei, mă bucur că ne-am întâlnit. Mergeam încet pentru că Luna, sărăcuţa, e tare obosită. Nici nu ştiu cum o să ajungem acasă.

Din clipa apariţiei lui Callhown, mustangerul nu mai scoase un cuvânt. Fără să arate o cât de mică părere de rău, el renunţă singur la societatea plăcută a tinerei creole. Călărea tăcut la câţiva paşi înainte, reluându-şi rolul de călăuză. Căpitanul nu-l slăbea din ochi şi-l cercetă iscoditor. Şi ori de câte ori surprindea privirea plină de încântare a Louisei îndreptată în direcţia mustangerului, o furie diabolică i se aprindea în ochi.

Lunga cale aşternută în faţa celor trei călăreţi putea să ducă la un sfârşit tragic, dacă n-ar fi apărut ceilalţi invitaţi la picnic. Fugara fu întâmpinată cu strigăte însufleţite care risipiră, pentru o vreme, orice alte gânduri.