Capitolul XIX. Whisky cu apă

În micul orăşel din apropierea fortului Indge, hotelul cu taverna era clădirea cea mai impunătoare. Orăşelul nu făcea excepţie de la regula generală, respectată în aproape toate aşezările Texasului, fie mai noi, fie ridicate din primele zile ale colonizării acestor meleaguri.

Numai în puţinele oraşe spaniole-mexicane, câte mai dăinuiau, cetăţile şi mănăstirile dominau restul clădirilor. Dar şi aceste relicve ale trecutului se transformaseră cu timpul aproape peste tot în taverne.

Deşi cea mai impunătoare clădire din oraş, hotelul-tavernă al fortului Indge nu se remarca prin nimic deosebit. După aspectul exterior, abia dacă puteai recunoaşte un oarecare stil arhitectonic. Era o construcţie de lemn, în formă de „T”. Aripa care închipuia piciorul literei adăpostea sufrageria şi odăile pentru oaspeţi. În faţă era o singură încăpere spaţioasă, folosită ca bar-saloon, cum se spune în America. Aici se bea, se fuma şi se discuta. La intrare, prinsă de trunchiul unui stejar, se legăna o firmă care înfăţişa un erou localnic, în uniformă de general; dedesubt stătea scris numele hotelului: „Bun venit”.

Hotelurile în Texas, ca de altfel în toată America, erau în acelaşi timp lăcaşul bursei şi club. Hotelul „Bun venit” nu făcea nici el excepţie în această privinţă. Cu o singură particularitate: patronul nu era un iancheu speculant şi întreprinzător din statele de nord ale Americii, ci un neamţ flegmatic, poreclit de localnici „moş Doofer”, deşi la el acasă, în patrie, era cunoscut sub numele de Oberdoofer.

Taverna fortului nu cunoscuse poate niciodată afluenţa din seara de după picnic. Aproape toţi excursioniştii – mai puţin doamnele, fireşte – găsiră de cuviinţă să-şi încheie ziua la bar.

Nici nu bătuse de unsprezece şi taverna începu să se umple: ofiţerii din fort, plantatori din partea locului, furnizori sau pur şi simplu aventurieri apărură rând pe rând. De cum intra, fiecare se ducea la bar, cerea băutura preferată şi se alătura grupului său. Unul din grupuri atrăgea atenţia tuturor. Era alcătuit din opt sau zece oameni, între care se aflau şi cei trei ofiţeri pe care cititorul a avut prilejul să-i cunoască: căpitanul de infanterie Sloman şi cei doi locotenenţi – dragonul Hencock şi vânătorul Crossman. Tot aici putea fi văzut şi maiorul. Discutau cât se poate de liber despre întâmplările de peste zi.

— Spune-mi, te rog, domnule maior – zise Hencock. Dumneata probabil că ştii: pe unde a umblat azi miss Pointdexter?

— De unde să ştiu? I-o întoarse maiorul. Întreabă-l pe mister Casey Callhown.

— L-am întrebat noi, dar n-am izbutit să aflăm nimic lămurit. Nici el nu ştie mai mult decât noi. I-a ajuns pe amândoi din urmă la întoarcere, în apropiere de locul popasului nostru. Cei doi au lipsit foarte mult şi, judecând după caii lor înspumaţi, trebuie că au fost undeva departe. Aveau timp să ajungă până la Rio Grande, ba şi mai departe.

— Aţi observat cum arăta Callhown când s-a întors? Interveni căpitanul de infanterie. Era negru la faţă şi neliniştit, parcă sâcâit de un gând foarte neplăcut.

— Da, era tare nefericit! Încuviinţă maiorul. Sper însă, căpitane Sloman, că nu pui asta pe seama…

— Geloziei? Ba sunt convins că aşa e! Altceva nici nu putea să fie.

— Callhown gelos pe Maurice-Mustangerul! Ha-ha! Imposibil! În orice caz, foarte puţin probabil.

— Şi de ce nu, mă rog?

— Dragă Sloman, Louise Pointdexter este o lady, iar Maurice Gérald…

— Un simplu negustor de cai! Îi întregi gândul Crossman. Maiorul are dreptate. E ceva de neconceput!

— Ce ştiţi voi! Urmă Sloman, clătinând semnificativ din cap. Voi n-o cunoaşteţi pe miss Pointdexter, aşa cum o cunosc eu. E o tânără excentrică, ba poate chiar mai mult decât atât. Cred, că şi voi aţi observat asta.

— Continuă, continuă, Sloman! Făcu maiorul, batjocoritor. Mi se pare că vrei să bârfeşti puţin. După cât se vede, te-ai îndrăgostit de miss Pointdexter, deşi îţi dai aere de mare misogin. Dacă ai fi gelos pe locotenentul Hencock sau pe Crossman, aş mai înţelege. Dar pe un simplu mustanger…

— Iată-l! Îi curmă vorba Hencock, zărindu-l în uşă pe mustanger. Să-l întrebăm chiar pe el. E un băiat simplu şi-o să ne spună tot.

Maurice păşi în tăcere spre bar şi se aşeză pe un scaun.

— Un whisky cu apă, te rog – ceru el, modest.

— Whisky cu apă? Repetă barmanul, morocănos. Doriţi whisky cu apă? Doi penny paharul.

— N-am întrebat cât costă! Îl repezi mustangerul. Am cerut un whisky cu apă. Găsesc aici, la dumneata, ceea ce doresc?

— Îndată, îndată! Încuviinţă neamţul, speriat de vorba tăioasă a mustangerului. Am whisky berechet, cât vă doreşte inima. Poftiţi!

În timp ce stăpânul barului turna băutura cerută, mustangerul schimbă câteva saluturi cu ofiţerii, pe care îi cunoştea în mare parte. Ofiţerii tocmai se pregăteau să-l întrebe ceea ce îi interesa, dar în aceeaşi clipă îl zăriră pe Casey Callhown în prag şi hotărâră să mai aştepte. De faţă cu el se simţeau oarecum stingheriţi să discute despre asta.

Casey Callhown se apropie cu înfumurarea-i caracteristică de grupul de militari şi civili şi înclină din cap în chip de salut, aşa cum se obişnuieşte când petreci într-o societate o zi întreagă şi lipseşti pentru scurt timp din mijlocul ei.

Căpitanul nu era beat, dar era băut, căci ochii îi luceau straniu şi o paloare nefirească îi acoperea faţa.

— Hai să bem! Se adresă el maiorului şi grupului ce-i înconjura. Şi să bem cum se cuvine, în cerc, să nu se plângă patronul că arde lumina de pomană. De acord?

— De acord! Se auziră câteva glasuri.

— Dumneata, maiorule, ce zici?

— Beau şi eu cu plăcere, căpitane Callhown.

Întreg grupul se apropie de bar, cerând în cor băutură. Li se mai alăturară câţiva. Întâmplător, sau poate cu bună ştiinţă, Callhown se aşeză chiar în margine, lângă Maurice Gérald. Mustangerul fuma o ţigară de foi, sorbind tacticos din paharul cu whisky. Ai fi zis că nici nu s-au văzut unul pe celălalt.

— Un toast! Strigă Callhown, ridicând paharul.

— Da, da, un toast! I se alăturară câţiva.

— Trăiască America pentru americani şi piară toţi veneticii, mai cu seamă blestemaţii de irlandezi!

Rostind aceste cuvinte, Callhown făcu un pas înapoi şi-l împinse cu cotul pe mustanger, care tocmai ducea paharul la gură. Băutura i se vărsă pe cămaşă. Să fi fost oare numai o simplă întâmplare? Toţi erau încredinţaţi de contrariu. Şi aşteptau ca mustangerul să se arunce asupra celui care-l jignise în felul acesta. Rămaseră dezamăgiţi, ba chiar miraţi, văzându-l că şovăie. Unii credeau chiar că va înghiţi totul fără să riposteze.

— Dacă-i trece asta cu vederea – şopti Hencock la urechea lui Sloman – merită să-l azvârlim afară din local.

— Te rog, n-avea grijă! Murmură infanteristul. Nici să nu te gândeşti. După cum ştii, nu-mi plac rămăşagurile, dar uite, pierd solda mea pe o lună, dacă mustangerul nu-i răspunde cum se cuvine. Iar Callhown, sunt convins, n-o să fie de loc încântat de un asemenea adversar, deşi Gérald pare preocupat mai mult de cămaşă decât de jignirea pe care i-a adus-o căpitanul. Ciudată dihanie de om mai e!

În timpul acestor şuşoteli, Maurice, cu desăvârşire calm, lăsă paharul din mână, scoase o batistă de mătase din buzunar şi începu să-şi şteargă cămaşa udă. Mişcările sale vădeau atâta stăpânire de sine, încât n-ai fi zis nici o clipă că e vorba de laşitate.

— Sunt irlandez! Rosti el, vârându-şi batista în buzunar.

Răspunsul său părea foarte simplu, deşi venise cam cu întârziere, dar nimeni nu se îndoia de adevăratul înţeles: era o provocare. Vorba laconică a mustangerului nu făcea decât să sublinieze gravitatea intenţiilor celui jignit.

— Dumneata?! Strigă dispreţuitor Callhown, întorcându-se spre el şi desfăcu braţele a mirare. Dumneata? Urmă căpitanul, măsurându-l cu privirea din cap până în picioare. Eşti irlandez? Nu se poate! Niciodată nu mi-aş fi dat seama! Eu te credeam mexican, judecând după costumul şi după zorzoanele de pe cămaşă!

— Nu înţeleg ce ai cu costumul meu, mister Callhown. Dar de vreme ce mi-ai pătat cămaşa, permite-mi să-ţi plătesc cu aceeaşi monedă şi să stric apretul cămăşii dumitale!

Zicând acestea, mustangerul luă paharul şi, mai înainte ca înfumuratul căpitan să aibă timp să se întoarcă, îi azvârli în faţă restul de whisky. Spre satisfacţia celor mai mulţi din câţi se aflau acolo, Callhown începu să strănute şi să tuşească nestăpânit. Exclamaţiile de încuviinţare scăpate fără voie de pe buzele unora amuţiră îndată: se lăsă o tăcere mormântală. Era o clipă aprigă. Toţi îşi dădeau seama că sfada celor doi a luat o întorsătură gravă şi că incidentul se va sfârşi negreşit printr-un duel. Nici o putere din lume nu părea în stare să împiedice acest lucru.