CAPITOLUL LXXXI.GOANĂ ŞI GROAZĂ

Casey Callhown plecase în prerie, încredinţat că nu l-a văzut decât Pluto, căruia îi poruncise să pună şaua pe mustangul cenuşiu. Trecu pe lângă locul unde stătea ascuns Zeb Stump, fără să observe şi să bănuiască nimic. Ieşind din hăţişuri, porni grăbit spre malurile lui Rio de Nueces.

Deşi mustangul gonea cu repeziciunea unui cerb din Texas, căpitanul nu era prea sigur de succes. Călăreţul fără cap putea să nu-i iasă astăzi în cale. Undeva îl întâlnise de două ori la rând. O, de-ar avea şi azi norocul ăsta!

Era o poiană, în preajma locului unde se bănuia că s-a săvârşit crima. Un drum larg de pădure trecea prin apropiere.

        „Ciudat, mereu se întoarce acolo!” gândea Callhown în sinea lui. „Parcă ar face dinadins. Hm, dar poate că trage acolo, fiindcă-i iarba mai gustoasă. Să nădăjduim că-l întâlnesc şi azi. Dacă nu-l întâlnesc, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să m-afund în pădure şi să mă spânzur… La urma urmei, de ce m-aş teme, atâta timp cât mustangerul şade frumuşel la închisoare? Ce probe există împotriva mea? O fărâmiţă de plumb! Trebuie să pun mâna pe ea, chiar de omor calul sub mine!”

— Cerule! Ce-i asta? Callhown aproape răcni şi smuci îngrozit frâul, încât mustangul era cât pe ce să se salte în două picioare.

Soarele se ridicase deasupra zării, în spatele călăreţului. În faţa lui, o fâşie de ceaţă liliachie tivea bolta: era aburul ce suia dintr-un desiş de salcâmi. Copacii, acoperiţi ca de un văl aerian, nu se vedeau, de parcă se înălţau dincolo de perdeaua liliachie a ceţii, care plutea mult deasupra lor, contopindu-se cu albastrul cerului.

Pe fondul acestei perdele, sau în spatele ei, se ivi o siluetă mişcătoare şi atât de ciudată, încât oricine ar fi crezut că e o năzărire. Era călăreţul fără cap. Dar nimeni nu-l văzuse aşa. Nimeni. Callhown îl vedea aşa, astăzi, pentru întâia oară. Se înfăţişa cu totul altfel. Arăta la fel, însă de zece ori mai mare. Era un uriaş, nu un om. Calul nu părea nici el un cal, ci o dihanie cu chip de cal, cât un turn.

Şi asta nu era tot. Se petrecuse ceva nemaipomenit. Ceva de neînţeles. Călăreţul călărea prin cer şi nu pe pământ. Iar calul şi el erau cu picioarele în sus. Copitele calului se vedeau lămurit pe marginea de sus a fâşiei de ceaţă, iar umerii călăreţului – cât pe ce să spun capul – atingeau zarea.

Serapéul nu-i cădea de pe umeri, nesocotind legea gravităţii. La fel de straniu se ţineau în văzduh şi frâul şi coada lungă a animalului. Înspăimântătoarea nălucă înainta domol, tacticos, Callhown se uita la ea, încremenit de groază.

Deodată se auzi un tropot asurzitor de copite. Callhown înţelese atunci că în faţa lui nu se afla adevăratul călăreţ – adevăratul călăreţ vinovat de o asemenea cumplită întruchipare.

— E mirajul! Exclamă căpitanul. Prost mai sunt să mă las păcălit de o nălucire ca asta! Iată cine-i vinovat de spaima mea! Şi doar pe el îl caut. Acum e-atât de aproape! După el! De-ar fi să ajung până la marginea Texasului, tot am să-l prind.

Pe întinderea de necuprins a preriei goneau aprig doi călăreţi, fiecare pe câte un mustang iute: unul, pe un mustang murg, celălalt, pe unul cenuşiu. Primul era urmărit de al doilea. Cel urmărit nu avea cap. Urmăritorul avea. Şi în capul lui se născuse o hotărâre nebunească.

Urmărirea nu ţinu mult. Callhown era acum sigur de izbândă. Mustangul cenuşiu se apropia văzând cu ochii de murg. Callhown duse arma la ochi, vrând să împuşte calul şi să pună capăt urmăririi. Dacă nu s-ar fi temut să nu dea greş, ar fi tras. Dar cât stătu la îndoială, murgul şi călăreţul fără cap se afundară brusc în nişte hăţişuri.

Căpitanul, luat prin surprindere, se văzu nevoit să-şi reia goana. Izbuti să se apropie încă o dată de înspăimântătorul călăreţ, atât de mult încât nările umflate ale mustangului cenuşiu mai-mai că atingeau coada fâlfâitoare a murgului. Ţinea arma pregătită în mâna stângă, în vreme ce arătătorul mâinii drepte stătea gata să apese pe trăgaci. Aştepta doar locul unde să tragă.

Încă o clipă şi glonţul s-ar fi înfipt în calul care gonea înainte; ghicind parcă primejdia, murgul făcu un salt în lături, azvârlind cu picioarele dindărăt în botul mustangului cenuşiu. Şi din nou începu să alerge. Mustangul cenuşiu se opri în loc şi numai pintenii ascuţiţi ai călăreţului îl făcură să ţâşnească după celălalt.

Callhown simţea că-şi pierde răbdarea. Băgă de seamă că murgul se afundă în desiş şi se gândi că ar putea da greş şi de astă dată în planurile sale. Disperat, puse mâna pe armă.

Călăreţul fără cap aproape că pierise în desiş. Căpitanul ochi şi apăsă pe trăgaci. Un nor de fum izbucni din ţeava puştii. Împuşcătura răsună prelung. Ceva greu şi întunecat se rostogoli la pământ, sub picioarele mustangului cenuşiu.

Calul sforăi şi se trase înapoi. Căpitanul scoase un strigăt sălbatic: jos, în iarbă, zăcea un cap de om. Avea o pălărie cu borurile rotunde şi tari înfundată pe creştet şi stătea întors cu faţa spre Callhown: o faţă lividă, schimonosită, împietrită şi plină de sânge. Ochii deschişi cătau spre el lipsiţi de viaţă, ca două bile de sticlă. Albeaţa dinţilor sclipea între buzele vinete.

Casey Callhown înmărmurise de groază. Dar asta nu ţinu mult. Mai înainte să se oprească locului capul ce se rostogolea pe borurile pălăriei prin iarba moale, Callhown înfipse pintenii în burta calului şi-l smuci îndărăt, alergând nebuneşte prin prerie.

Se lăsă păgubaş de orice urmărire. Călăreţul fără cap se mai zărea încă croindu-şi drum prin desiş, dar el nu mai voia să ştie de nimic şi gonea mâncând pământul spre Casa del Corvo.