CAPITOLUL LXXX.O POARTĂ BINE PĂZITĂ

— De ce-a ţinut Callhown să schimbe calul?

Zeb ştia că mexicana spusese adevărul. Aşa era: un cal american avea preţ mult mai mare decât un mustang. Pe de altă parte – o ştia la fel de bine – Casey Callhown nu era omul care să se lase păcălit. Atunci, de ce a făcut schimbul?

Bătrânul vânător îşi scoase pălăria miţoasă, îşi trecu de două ori mâna prin părul răvăşit, apoi îşi netezi barba.

— Aici nu-i vorba decât de un lucru – îngână el într-un târziu. Mustangul cenuşiu e mai iute decât calul american, asta-i limpede ca lumina zilei! Mister Casey vrea să-l ajungă din urmă pe călăreţul fără cap. Iată ceva tot atât de adevărat cum e-adevărat că pe mine mă cheamă Zeb Stump. Haide, bătrânico! Se întoarse el spre iapă. O să paşti aici un ceas-două, ba poate şi toată noaptea. Nu-i nimic, iarba nu-i rea şi mănânci şi tu pe săturate. Nu zic şi aşa burta ţi-e plină.

După ce-i scoase zăbala şi legă frâul de un copac, bătrânul vânător o porni pe urmele lui Callhown. Când ieşi din desiş, nimeri într-o poiană deschisă. În celălalt capăt al poienii se vedea Casa del Corvo. Pe fondul faţadei spoite cu var se profila silueta unui călăreţ. Călăreţul dispăru pe poartă aproape numaidecât.

— De-aici am să-l văd când iese – bombăni Zeb, în mustaţă. Stau şi-l aştept şi până mâine dimineaţă. Eh, să mă-narmez cu răbdare.

Se aşeză jos şi se rezemă cu spatele de un trunchi zdravăn. Apoi scoase dintr-unul din buzunarele sale fără de fund un săculeţ, în care avea o bucată de pâine, nişte friptură de porc şi un bidonaş cu whisky. Mâncă jumătate din pâine şi din friptură, puse restul înapoi şi agăţă săculeţul de o creangă. Trase o duşcă bună, apoi îşi aprinse pipa, se rezemă de copac şi, încrucişând mâinile la piept, îşi aţinti privirile spre poarta Casei del Corvo.

Stătu aşa două ceasuri încheiate. Nimic din ce se petrecea la conac nu-i scăpă. Femei şi bărbaţi ieşeau pe poartă, dar Zeb Stump ghicea de departe că erau sclavi. Toţi mergeau pe jos, iar omul pe care îl aştepta el trebuia să apară călare.

Soarele cobora spre asfinţit. Amurgul şi-aşternea umbrele liliachii. Bătrânul se ridică tacticos în picioare şi se rezemă de copac, de parcă aşa ar fi cugetat mai tihnit.

        „Se prea poate ca vulpoiul ăsta s-o şteargă la noapte – îşi zise el. Ori chiarînaintea zorilor. Eu trebuie să ştiu încotro o apucă. N-are rost să port şi iapa după mine, o să mă-ncurce. Şi-apoi e noapte cu lună şi poate să mă dea de gol.”

Bătrânul vânător se apropie de cal, îi scoase şeaua, îl priponi cu o frânghie lungă de copac, luă de pe şa vechea lui pătură de lână şi, cu ea la subsuoară, se îndreptă spre Casa del Corvo.

Era nevoie să stea la pândă undeva mai pe aproape. Mergea cu mare băgare de seamă, când mai repede, când mai încet şi uneori se ghemuia la pământ, căci locul era descoperit ca-n palmă.

Soarele se ascunsese dincolo de zare, când bătrânul găsi ceea ce căuta. Se opri la vreo două sute de paşi de conac, lângă un tufiş nu prea mare, se lungi sub el şi îşi pironi ochii asupra conacului.

Bătrânul vânător nu închise ochii toată noaptea şi dacă închidea cumva vreun ochi, celălalt rămânea mereu de veghe. Ajungea să-l priveşti, ca să-ţi dai seama cât e de încordat. Şi înţelegeai îndată că nu de florile mărului stă la veghe.

Un zvon de glasuri ce răzbătea din încăperea sclavilor îi tulbură veghea o vreme. Pe la miezul nopţii, oamenii însă se liniştiră. Doar lătratul unui câine pribeag, care răspundea la urletul coioţilor, mai sfâşia tăcerea.

Ziua fusese obositoare şi Zeb se căznea să nu aţipească. La un moment dat, simţind că-l doboară somnul, sări în picioare. Se plimbă de colo-colo apoi se lungi din nou în iarbă. Vârând capul în tufiş, îşi aprinse pipa. Toată noaptea nu-şi luă ochii de la poarta conacului.

Răsăritul soarelui, întocmai ca şi asfinţitul, îl făcu să-şi schimbe iarăşi locul de pândă. Când rumeneala gingaşă a zorilor împurpură zărea, Zeb Stump se ridică încetişor, îşi puse pătura pe umeri şi se îndepărtă agale de Casa del Corvo, pe poteca pe care venise de cu seară. Se opri lângă copacul unde mâncase şi se aşeză la pământ să se ospăteze. Restul de pâine şi de friptură se făcură nevăzute curând. Băutura rămasă în bidonaş avu şi ea aceeaşi soartă.

Bătrânul tocmai îşi îndesase pipa cu tutun şi se pregătea să o aprindă, când, deodată, puse iute amnarul înapoi în pungă. Poarta conacului se deschise. Un călăreţ pe un cal cenuşiu apăru în drum. Apoi poarta se închise în urma lui.

Fără să piardă o clipă, Zeb Stump se grăbi spre bătrânica lui, îi puse şaua şi o duse în hăţişuri, într-un loc de unde putea să vadă totul fără să fie văzut. Ascunzându-se cu grijă, aşteptă răbdător apropierea călăreţului. Era căpitanul Casey Callhown – nu se îndoia câtuşi de puţin. Aşteptă nemişcat până când căpitanul străbătu fâşia de pădure şi se mistui în preria învăluită de pâcla zorilor.

Atunci sări în şa şi o porni în galop. Mergea pe urmele lui Casey Callhown. Iarba acoperită de rouă era pentru agerul cercetător de urme întocmai ca o foaie curată de hârtie, iar urmele mustangului cenuşiu stăteau scrise pe ea la fel de limpede ca slovele aşternute într-o carte.