Capitolul XII. Îmblânzirea mustangului

Azoteea este locul cel mai plăcut dintr-o locuinţă mexicană. Drept podea – acoperişul plat al haciendei; drept acoperiş – bolta albastră a cerului. Pe vreme frumoasă – şi în părţile acestea cu climă binecuvântată, vremea e întotdeauna frumoasă – azoteea capătă întâietate asupra salonului. În ceasurile după-amiezii, când soarele în asfinţit scaldă într-o lumină trandafirie crestele înzăpezite ale munţilor Orizaba, Popocatepetl şi Taluca, de aici de sus vezi adesea câte un caballero mexican, în costumul lui împodobit cu o mulţime de găitane, fălindu-se dinaintea unei frumoase seniorite şi aruncându-i drept în faţă fumul ţigării. Iar doncella, cu ochii ei negri, ascultă în tăcere declaraţiile de dragoste; oare ascultă, într-adevăr? Poate că nici nu aude ce i se spune şi, cu inima grea, priveşte hacienda depărtată unde locuieşte un alt caballero, acela pe care îl iubeşte ea.

A petrece orele amurgului sus, pe azotee, e un obicei îndrăgit în orice casă mexicană. Nimic mai firesc deci că şi familia plantatorului din Louisiana să urmeze această plăcută tradiţie.

În seara aceea, după terminarea mesei, oaspeţii se adunară cu toţii sus, pe azotee, preferând-o salonului. Soarele în asfinţit îşi arunca razele sale piezişe asupra unei societăţi vesele şi strălucitoare, cum rar se văzuse pe azoteea Casei del Corvo. Nici în vremurile de altădată, când primul stăpân al casei poftea la el pe hidalgii localnici, nici atunci n-ai fi întâlnit aici femei atât de frumoase şi bărbaţi atât de impunători. Oaspeţii sosiţi astă-seară ca să-l felicite pe Woodley Pointdexter cu prilejul instalării în noua locuinţă aparţineau societăţii alese din settlementul Leonei, dar şi din locuri mai depărtate. Unii erau din Gonselsa, din Castroville şi chiar din San-Antonio – vechi prieteni ai plantatorului, care emigraseră ca şi el în Texasul de sud-vest; mulţi dintre aceştia străbătuseră călare peste o sută de mile, numai ca să nu lipsească de la această sărbătoare. Iar plantatorul nu-şi cruţase nici banii, nici eforturile pentru a da fastul cuvenit acestei seri. Uniformele strălucitoare ale ofiţerilor din fort, invitaţi şi ei cu toţii, muzica militară, minunatele vinuri vechi din pivniţele Casei del Corvo, totul dădea petrecerii o strălucire nemaivăzută încă pe malurile Leonei.

Cea mai aleasă podoabă a serii era însă fermecătoarea fiică a plantatorului. Sute de ochi stăteau aţintiţi asupra ei, unii cu încântare, alţii cu invidie. În mulţimea strălucitoare a oaspeţilor se afla un om care o privea mai stăruitor decât toţi, urmărind-o fără încetare şi căutând să-i surprindă orice gest. Omul acesta era Casey Callhown, vărul ei. Fata nu putea pleca nicăieri fără să nu-l aibă pe urme. Se ţinea de ea ca o umbră peste tot. Ba urca, ba cobora scara, ba se oprea şi stătea rezemat într-un colţ, cu un aer de prefăcută nepăsare, dar nu o slăbea din ochi pe frumoasa creolă. Părea ciudat faptul că nu lua în seamă felul cum răspundea fata la complimentele cu care o copleşeau bărbaţii din jur, dornici să-i câştige măcar un zâmbet. Nici atenţia vădită a dragonului Hencock nu părea să-l neliniştească pe Callhown. Abia după ce urcară pe azotee, se trădă Casey Callhown. Cei aflaţi în jurul lui băgară de seamă privirea stăruitoare cu care el o urmărea pe Louise ori de câte ori ea se apropia de parmaclâc şi scruta depărtarea. Nimeni nu ştia de ce face asta. Nimeni, în afară de Casey Callhown. Avea el unele bănuieli care-l rodeau într-ascuns. Iar atunci când, în razele aurii ale asfinţitului, apăru în prerie un grup în care cei de pe azotee recunoscură o herghelie de cai, căpitanul nu mai avu nici o îndoială: ştia cine se află în frunte. Louise zărise grupul cu mult înainte să atragă atenţia oaspeţilor, după norul de praf din zare. Ce-i drept, nu se vedea prea lămurit şi numai cine privea cu încordare putea să-l zărească.

— Cai sălbatici! Rosti maiorul, comandantul fortului Indge, uitându-se prin binoclu. Cineva îi mână încoace – adăugă el, ducând din nou binoclul la ochi. A, acum văd: e Maurice-Mustangerul. El ne aduce cai din când în când. Se pare că se îndreaptă chiar spre Casa del Corvo, mister Pointdexter.

— Tot ce se poate – răspunse plantatorul. Mustangerul mi-a promis să-mi facă rost de vreo două-trei duzini de cai şi se vede că-i şi aduce. Da, nu ne-am înşelat – întări el, ducând binoclul la ochi.

— El e călăreţul, sunt sigur! Spuse fiul plantatorului, îl recunosc pe Maurice Gérald!

Fiica plantatorului se prefăcea nepăsătoare faţă de cele ce se petreceau în jur, dar surprinse privirea arzătoare şi plină de venin a vărului. În cele din urmă, pâlcul de cai sălbatici se apropie. În frunte se afla într-adevăr Maurice-Mustangerul, care trăgea după sine mustangul rotat.

— Ce cal splendid! Exclamară câteva glasuri atunci când mustangul fu adus în faţa casei.

— Cred că merită să privim mai de aproape un asemenea exemplar! Zise energica soţie a maiorului. Propun să coborâm cu toţii. Ce zici, miss Pointdexter?

— O, da, desigur! Încuviinţă tânăra gazdă, în mijlocul unui cor de glasuri: „Să coborâm, să coborâm!”

Conduse de soţia maiorului, doamnele se precipitară în jos pe scara de piatră, iar bărbaţii le urmară îndată. După câteva clipe, mustangerul – care nici nu apucase să coboare din şa – se pomeni înconjurat de această aleasă societate, dimpreună cu mândra-i prizonieră. Henry Pointdexter o luă înaintea tuturor, salutându-l călduros. Louise şi Maurice se mulţumiră să încline uşor din cap: un salut mai prietenesc putea trece drept familiaritate şi e îndoielnic că ar fi fost pe placul celorlalţi. Dintre doamne, singură soţia maiorului îi ură bun sosit cu un aer mai amical, dar în tonul ei se simţea multă îngăduinţă, în schimb, mustangerul fu răsplătit de privirea fugară, dar plină de tâlc, a tinerei creole. De altfel, nu numai în ochii Louisei se citea bunăvoinţă. Deşi prăfuit de drum, mustangerul era foarte chipeş. Cele peste douăzeci de mile străbătute păreau să nu-l fi obosit câtuşi de puţin. Vântul de stepă îi îmbujorase obrajii, gulerul desfăcut al cămăşii lăsa să i se vadă gâtul puternic şi arămit de soare, subliniind frumuseţea bărbătească a tânărului irlandez. Întreaga-i înfăţişare mărturisea forţă, vigoarea unui trup oţelit. Drăgălaşa nepoată a comisarului îi zâmbi încântată. Se spunea că nici soţia comisarului nu pregeta să-i arunce mustangerului câte o privire, dar asta nu era pesemne decât o calomnie, care pornea de la soţia doctorului – o bârfitoare cunoscută în întreg fortul.

— Desigur, acesta-i calul de care vorbea Zeb Stump – spuse Pointdexter, cercetând mustangul.

— Da, chiar aşa – întări bătrânul vânător, apropiindu-se de Maurice ca să-l ajute. E adevărul adevărat, mister Pointdexter. Iată mustangul de care vorbeam. De altfel, puteţi să vă convingeţi şi singur. Flăcăul ăsta l-a prins înainte să-i spun eu ceva. Noroc c-am picat la timp. Altminteri, putea să încapă pe alte mâini şi asta ar fi mâhnit-o mult pe miss Louise.

— Aşa e, mister Stump. Ai fost foarte atent faţă de mine. Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc – adăugă Louise.

— Să-mi mulţumeşti? Vrei poate să spui c-ai vrut să-mi faci o plăcere! Asta nu-i greu pentru dumneata, dacă stai să judeci bine, eu n-am făcut nimic deosebit, doar m-am plimbat prin prerie! Iar dacă am şi prilejul să admir o fată frumoasă, călare pe calul ăsta şi încă cu pălăria aceea cu pană şi cu fusta cu trenă, apoi asta îl răsplăteşte îndeajuns pe bătrânul Zeb Stump, chiar de-ar fi gonit pentru asta de la un cap la altul al munţilor Stâncoşi.

— Oh, mister Stump, eşti un linguşitor fără pereche! Uită-te în jur şi ai să vezi femei care merită mai mult decât mine complimentele dumitale.

— Bine, bine! Făcu Zeb, aruncând o privire fugară asupra doamnelor de faţă. Nu zic ba, aici se află multe femei frumoase. La naiba, multe femei frumoase, chiar aşa, dar ştii cum se spunea la noi în Louisiana: Louise Pointdexter e una singură…

Discursul galant al lui Zeb Stump stârni o explozie de râsete, numai că foarte puţine femei râdeau.

— Vă datorez două sute de dolari – se adresă plantatorul lui Maurice, arătând spre mustangul rotat. Dacă nu mă înşel, aceasta e suma căreia aţi convenit cu mister Stump?

— Eu n-am luat parte la nici o înţelegere – răspunse mustangerul, cu un zâmbet plin de înţeles. În plus, nu pot primi banii, calul nu e de vânzare.

— Vorbeşti serios? Mormăi plantatorul, cu un aer de demnitate jignită, dându-se un pas înapoi.

Atât prietenii plantatorului cât şi ofiţerii din fort nu-şi putură ascunde uimirea. Două sute de dolari pentru un mustang neîmblânzit, când preţul obişnuit era de zece-douăzeci de dolari! Se vede că mustangerul nu era în toate minţile!

— Mister Pointdexter – continuă Maurice – mi-aţi plătit atât de bine ceilalţi mustangi, chiar înainte să-i fi prins, încât am să vă cer îngăduinţa să vă răsplătesc şi eu. Este un obicei de-al nostru, irlandez. Pe la noi se obişnuieşte să faci un dar, însă nu celui cu care închei o înţelegere, ci unui membru al familiei sale. Mi se îngăduie să introduc acest obicei irlandez şi în Texas?

— Se înţelege că da! Nici vorbă! Răsunară câteva glasuri.

— N-am nimic împotrivă, mister Gérald – încuviinţă plantatorul, renunţând la conservatorismul său în faţa opiniei celorlalţi. Voia dumitale!

— Vă mulţumesc, domnilor, vă mulţumesc – rosti mustangerul, cu demnitate, înclinându-se uşor. Calul mi-a căzut în mâini printr-o fericită întâmplare. Şi dacă miss Pointdexter va fi de acord să-l primească, mă voi simţi mai mult decât răsplătit pentru cele trei zile de goană, până am prins această iapă sălbatică. Cea mai cochetă dintre cochete s-ar fi lăsat parcă mai uşor cucerită.

— Primesc darul dumneavoastră, sir şi-l primesc cu recunoştinţă – vorbi tânăra creolă, făcând un pas înainte. Numai că mi se pare… – Arătă ea spre cal, uitându-se în acelaşi timp întrebător în ochii mustangerului – mi se pare că prizoniera dumneavoastră nu-i îmblânzită. Văd că tremură toată, înspăimântată şi pesemne că va azvârli frâul dacă n-o să-i fiu pe plac. Şi atunci, ce-mi rămâne de făcut, sărmana de mine?

— Aşa e, Maurice! Interveni maiorul, fără să înţeleagă sensul tainic al acestor cuvinte adresate mustangerului, singurul care le pricepuse. Miss Pointdexter are dreptate. Calul nu-i deprins să poarte un călăreţ în spinare, asta-i limpede. Te rog deci, prietene dragă, să-l deprinzi dumneata. Vă asigur – se întoarse maiorul spre cei din jur – că merită să vedeţi un asemenea spectacol! Haide, Maurice, să vedem şi noi această sălbăticiune a preriei! Până şi ea parcă abia aşteaptă să-ţi pună iscusinţa la încercare!

— Aveţi dreptate, domnule maior: abia aşteaptă, într-adevăr! Răspunse mustangerul, aruncând o privire iute, dar nu asupra prizonierei sale, ci asupra tinerei creole, care se trăsese înapoi, ascunzându-se în mulţimea oaspeţilor.

— E un fleac pentru tine, Maurice! O ţinea într-una maiorul. Ochii îi ard ca un foc diavolesc, dar pun prinsoare că tu ai să scoţi toţi dracii din ea. Haide, să te vedem!

Mustangerul nu putea să nu primească propunerea maiorului. Era o provocare vădită. Pe iscusinţa unui călăreţ se pune mare preţ în Texas. Maurice îşi arătă încuviinţarea sărind iute din şa şi dând frâul lui Zeb Stump. Se apropie îndată de mustangul rotat şi rugă să se libereze locul. Oaspeţii îi îndepliniră dorinţa fără întârziere, cei mai mulţi întorcându-se pe azotee. Prinzând falca de sus a mustangului cu lassoul şi petrecându-l strâns pe după gât, în chip de frâu, Maurice îi sări pe neaşteptate în spinare. Mustangul cunoştea pentru întâia oară o asemenea jignire: un nechezat răsunător şi plin de mânie veni să-i mărturisească împotrivirea faţă de acest atentat la libertate.

Mustangul se ridică brusc pe picioarele dindărăt şi rămase aşa câteva clipe, ca încremenit. Călăreţul nu-şi pierdu cumpătul, îi încolăci strâns grumazul cu braţele, făcându-se una cu calul, care altminteri s-ar fi prăvălit pe spate, strivindu-l. Mustangul începu atunci să salte pe loc, aşa cum fac de obicei caii sălbatici în această împrejurare. Călăreţul era într-o situaţie deosebit de grea, putea să fie zvârlit la pământ în orice clipă. Mustangerul, sigur pe sine, renunţase la şa, deşi în aceste momente i-ar fi fost de mare folos şi şaua şi scările. Făcuse asta cu bună-ştiinţă, vrând să nu-şi ştirbească cu nimic faima de îmblânzitor de mustangi. Şi o scoase cu bine la capăt, se înţelege. În clipa când calul se săltă pentru prima oară, el se răsuci cu repeziciune, cuprinzându-i strâns crupa cu braţele şi înfigându-şi botul cizmelor în grumaz. De două sau de trei ori la rând încercă sălbaticul mustang să-l azvârle pe călăreţ la pământ, dar de fiece dată fu nevoit să se recunoască învins de iscusinţa acestuia. În cele din urmă, înţelegând că toate sforţările sale sunt zadarnice, calul se potoli ca prin farmec, apoi se smuci brusc din loc şi o porni în goană prin prerie.

Oaspeţii rămaseră nemişcaţi, aşteptând în tăcere întoarcerea lui Maurice. Sus, pe azotee, se auziră nu o dată şoapte de teamă. Credeau că mustangerul va fi omorât sau schilodit. Era cineva care chiar dorea asta. În acelaşi timp, pentru altcineva dintre cei de faţă, asta însemna moartea. Ce o făcuse oare pe Louise Pointdexter, fiica unui mândru plantator, vestită pentru frumuseţea ei, să se simtă atrasă de un biet vânător de cai din Texas – iată un lucru pe care nici ea însăşi nu-l înţelegea. Louise îşi dădea seama că în sufletul ei s-a aprins un interes ciudat pentru omul acesta atât de deosebit de toţi cei pe care îi întâlnea în înalta societate. Îşi dădea seama, de asemenea, că acest simţământ, în loc să se stingă, devine tot mai puternic. Inima Louisei începu să zvâcnească furtunos în clipa când Maurice-Mustangerul apăru călare pe mustangul îmblânzit, care nu mai încerca să azvârle călăreţul din spinare, ci îl recunoştea cu supunere drept stăpân.

— Miss Pointdexter! Spuse mustangerul, sărind la pământ, fără să bage-n seamă furtuna de aplauze ce-l întâmpină. Aş putea să vă rog să vă apropiaţi, să aruncaţi lassoul de gâtul calului şi să-l duceţi în grajd? Dacă veţi face lucrul acesta, el va socoti că dumneavoastră l-aţi îmblânzit şi vă va asculta întotdeauna.

O femeie prefăcută ar fi căutat să scape de o asemenea propunere. O cochetă ar fi respins-o, iar o fată sfioasă s-ar fi speriat, pur şi simplu. Louise Pointdexter, fără să şovăie o clipă şi fără cea mai mică umbră de cochetărie sau de frică, se ridică îndată. Urmând întocmai sfaturile mustangerului, ea luă funia împletită din păr de cal şi o aruncă pe după gâtul mustangului îmblânzit, pe care îl duse apoi în grajdul Casei del Corvo. Cuvintele mustangerului îi sunau mereu în urechi, găsindu-şi ecou în inima ei: „El va socoti că dumneavoastră l-aţi îmblânzit şi vă va asculta întotdeauna”.