Capitolul XIII. Un picnic în prerie

Zorii trandafirii prinseră să lumineze piaţa fortului Indge. În faţa locuinţelor ofiţereşti se vedea un furgon de mărime mijlocie, la care era înhămată o pereche de catâri mexicani. Judecând după nerăbdarea cu care băteau din copite, dădeau din coadă şi mişcau din urechi, ghiceai lesne că aşteaptă acolo de multă vreme. Nerăbdarea catârilor prevenea totodată orice gură-cască să nu se apropie prea mult, ca nu cumva patrupedele să-i blagoslovească cu vreo copită. Noroc că nu se vedea nimeni prin preajmă. În pâcla zorilor desluşeai acolo o siluetă de uriaş, cu o pălărie de pâslă pe cap. Nu era greu să-l recunoşti pe încercatul vânător Zeb Stump. Călare pe bătrâna lui iapă, stătea locului ca ţintuit. O mişcare febrilă, se observa în jur. Nişte mogâldeţe forfoteau încolo şi încoace, de la furgon spre locuinţele ofiţerilor şi înapoi. Vreo zece la număr, se deosebeau între ele fie prin îmbrăcăminte, fie prin culoarea pielei. Cei mai mulţi erau soldaţi din armata neregulată. Doi erau pesemne bucătari, restul – ordonanţe ale ofiţerilor. Dintre aceştia din urmă atrăgea în chip deosebit atenţia un negru, care se plimba plin de importanţă de colo-colo. Era lacheul maiorului, comandantul fortului. Conducerea grupului o avea un sergent în uniformă. El trebuia să încarce furgonul cu provizii şi băuturi. În ciuda belşugului de bucate şi vinuri, între cei ce luau parte la pregătirile pentru picnic se găsea şi un nemulţumit. Acesta era Zeb Stump.

— Ascultă, şefule! Se adresă el sergentului. Nu simt miros de porumb şi nici n-am băgat de seamă să fi încărcat aşa ceva în furgon. Acolo, în prerie, se va mai găsi câte cineva care să-l prefere tuturor mofturilor astea franţuzeşti, ca, bunăoară, „şampania” – mi se pare că aşa-i spuneţi vinului franţuzesc, nu?

— Să preferi porumbul, şampaniei? Vorbeşti de cai, mister Stump, ia spune?

— La naiba cu căii tăi! Nici pomeneală de porumbul cailor. Mă gândesc la whiskyul de Monongahel!

— Aaa, acum totul e limpede! Ai perfectă dreptate, mister Stump! Nu trebuie să uităm de whisky. Parcă am şi văzut pregătită o garafă, numai bună pentru picnic.

— Chiar aşa, don' sergent! Se auzi ordonanţa maiorului, care tocmai se apropia de furgon, aducând o garafă pântecoasă.

Socotind că pregătirile sunt terminate, bătrânul vânător începu să dea semne de nerăbdare.

— Ei, şefule, ce zici, e gata totul? Ar fi timpul s-o luăm din loc!

— Încă niţel, mister Stump. Bucătarul zice să mai stăm până se frig puii. Adineauri i-a întors în tigaie.

— Înghiţi-l-ar pământul să-l înghită cu puii lui cu tot! Puii nu fac nici două parale pe lângă curcanul sălbatic din prerie. Până şi maiorul i-a prins gustul. Nu degeaba mi-a spus să-i aduc un curcan bun. Cum vrei să vânezi un curcan sălbatic, cu soarele ridicat pe cer? Şi cu căruţa asta hodorogind în urmă! Poftim de mai vânează! Ehei, şefule, nu-ţi închipui că sălbăticiunile-s neroade ca soldaţii din fort! Curcanul sălbatic e cel mai iute din toată suflarea preriei. Ca să-l poţi păcăli, trebuie să te scoli o dată cu soarele, dacă nu şi mai devreme.

— E drept, mister Stump, don' maior se bizuie pe iscusinţa dumitale de vânător şi speră să guste azi dintr-un curcan.

— Ţi-o spun deschis, prietene: maiorul vostru nu vrea plocon numai un curcan, dar şi niscaiva fripturică de bizon, deşi de vreo douăzeci de ani n-a mai văzut nimeni bizon. Adevărat, am auzit că scriitorii europeni scriu în cărţile lor tocmai pe dos, mai cu seamă franţuzii. Ei, dar asta, cum se zice, e o chestie de conştiinţă. Azi nu se mai găsesc bizoni pe meleagurile noastre. Au fost stârpiţi cu desăvârşire… În schimb găseşti din belşug urşi, cerbi, ţapi şi curcani sălbatici. Toate bune, dar dacă vrei să faci rost de vânat pentru prânz, trebuie să iei gustarea de dimineaţă cu noaptea-n cap. Pe scurt, şefule, dacă ţii ca oaspeţii tăi simandicoşi să mestece curcan la prânz, atunci porunceşte s-o pornim.

Vorba convingătoare a bătrânului vânător îşi atinse scopul şi, curând – furgonul se urni din loc. În urmă veneau câţiva soldaţi albi şi negri. În fruntea convoiului mergea Zeb Stump, călare pe bătrâna lui iapă, arătând celorlalţi drumul prin stepa largă dintre Leona şi Rio de Nueces.

Nu trecură nici douăzeci de minute şi în piaţa fortului începu să se înfiripeze un alt grup. Apărură doamne călare, însoţite de bărbaţi – prieteni şi rude. Se adunară aici aproape toţi invitaţii de la petrecerea lui Pointdexter. Veni şi plantatorul însoţit de fiul său Henry, de nepotul său Casey Callhown şi de fiica sa Louise. Tânăra creolă călărea pe mustangul rotat. Picnicul se organizase în cinstea lui Pointdexter. Maiorul şi ofiţerii erau gazde, iar plantatorul şi prietenii săi, invitaţi. Pentru a distra oaspeţii, se plănuise o vânătoare de cai sălbatici. Locul potrivit pentru o asemenea treabă putea fi numai preria, începând de la vreo douăzeci de mile de fort. Iată de ce trebuiau să pornească devreme la drum şi să ia cu ei provizii îndestulătoare. În clipa când razele soarelui începură să se zbenguie pe faţa de oglindă a apelor Leonei, grupul excursioniştilor, însoţit de douăzeci de dragoni călare, era gata de drum. Ca şi grupul care plecase mai înainte cu furgonul, aveau şi ei o călăuză, dar nu era bătrânul vânător Zeb, cu haina lui decolorată şi cu pălăria lui veche de pâslă, ci tânărul şi chipeşul vânător de cai sălbatici, într-un pitoresc costum de mustanger mexican.

— La drum, Maurice! Strigă maiorul când văzu adunată toată lumea şi, adresându-se celor de faţă, adăugă: Doamnelor şi domnilor, tânărul acesta este un excelent vânător şi cunoscător al căilor sălbatici. Dacă există cineva în Texas capabil să ne arate cum se vânează mustangii, atunci omul acesta nu poate fi decât Maurice-Mustangerul.

— Nu merit asemenea laude, domnule maior – zise tânărul irlandez, înclinându-se politicos. Nu vă pot făgădui decât să vă arăt locul unde se găsesc mustangi.

        „Cât e de modest!” se gândi în sinea ei Louise. Aproape în aceeaşi clipă, voiosul convoi de călăreţi, în frunte cu mustangerul, o porni la drum. Pentru cei din Texas e o nimica toată să străbaţi douăzeci de mile prin prerie. Făcură distanţa în mai puţin de trei ore. Călătoria se sfârşi cu bine – dacă nu punem la socoteală faptul că toată lumea avea o foame de lup. Din fericire, furgonul cu provizii nu se lăsă aşteptat şi, cu mult înainte de ora prânzului, voiosul grup se aşeză să mănânce la umbra unui nuc uriaş de pe malul lui Rio de Nueces.