CAPITOLUL LXIV.ÎNTÂMPLĂRI NEAŞTEPTATE

„Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!” – aşa cugeta fiecare dintre cei prezenţi la această tragedie care se desfăşura în mijlocul naturii, la umbra copacilor seculari.

Dar iată că interveni ceva neaşteptat şi tragedia se transformă în farsă. Eroul acestei farse era Phelim.

După discursul „însufleţitor” al lui Callhown, care stârni şi mai mult în oameni dorinţa de răzbunare, atenţia tuturor se concentră numai asupra lui Maurice. Uitară cu desăvârşire de servitorul mustangerului. Privirile cătau pline de ură spre osândit, aşa încât Phelim avu prilejul să fugă şi nu lăsă prilejul să-i scape.

Răsucindu-se neobservat în iarbă, irlandezul slăbi funia ce-i lega mâinile, o desfăcu de tot şi se strecură încetişor printre picioarele oamenilor. Nimeni nu băgă de seamă manevra lui. Scoasă din minţi de o asemenea privelişte aţâţătoare, mulţimea îşi dădu coate, cu ochii la creanga ce avea să ţină loc de spânzurătoare.

Cât despre Phelim, nici pomeneală să-şi lase stăpânul în voia sorţii. Dimpotrivă, căută şi de astă dată să-i vină în ajutor. Toate nădejdile lui erau îndreptate spre Zeb Stump. Hotărî să-i dea de ştire şi să-l cheme cât mai grabnic.

Irlandezul se furişă tiptil spre locul unde păştea bătrâna iapă a vânătorului. Caii ceilalţi erau legaţi în marginea pădurii şi formau un adevărat zid. La adăpostul acestui zid viu, Phelim izbuti să ajungă la ţintă.

Îşi dădu seama însă că nu are la el cele de trebuinţă. Creanga de cactus rămăsese pe locul unde fusese prins.

Pierduse pe undeva şi cuţitul. Atunci cu ce să taie altă creangă de cactus?

CUPRINS: de o tristă îngândurare, se opri descumpănit. Trebuia să acţioneze fără întârziere. Fiecare clipă pierdută putea să fie fatală pentru stăpânul său. Gata la orice sacrificiu, credinciosul servitor se târî până la planta ţepoasă şi rupse o creangă cu mâinile goale.

Mâinile i se umplură de sânge şi de zgârieturi. Dar putea oare să ia în seamă un fleac ca asta atunci când era vorba de viaţa unui om? Irlandezul alergă ca o săgeată spre iapă şi-i vârî sub coadă această armă de tortură, fără să-şi ia nici o măsură de prevedere.

În acest timp, în poiană lucrurile îşi urmau cursul. Laţul era gata, celălalt capăt al funiei fusese aruncat peste creanga unui copac; mâinile unor călăi voluntari ţineau funia, aşteptând doar o poruncă. Oamenii încremeniseră. Stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, ca şi trunchiurile copacilor din jur. Dar nimeni nu se încumeta să dea semnalul execuţiei. Până şi Callhown se feri să-şi asume această răspundere.

În aceste clipe de încordare, bătrâna iapă, despre care toţi ştiau că e iapa lui Zeb Stump, turbă ca din senin. Se porni să tropăie prin iarbă, azvârlind din picioarele dindărăt şi nechezând îngrozitor. Caii din preajmă începură să necheze şi ei şi să zvârle nebuneşte din picioare.

Starea mulţimii se schimbă brusc. Neliniştea se citea pe feţele tuturor. Ici-colo răsunară strigăte de spaimă.

Oamenii se aruncară spre arme şi spre cai:

— Indienii!

Doar un atac al comancilor putea stârni o asemenea învălmăşeală.

Teama ţinu până în clipa când toţi se văzură în şa. Caii se liniştiră ca prin farmec. Singură iapa lui Zeb continua să necheze turbat.

Abia atunci se descoperi pricina acestui tărăboi. Şi tot atunci se descoperi şi dispariţia irlandezului. Phelim, prevăzător, se pitise după nişte tufişuri şi astfel îşi scăpă pielea, căci viaţa lui ar fi fost tot atât de primejduită ca şi viaţa stăpânului său.

Vreo douăzeci de inşi îndreptară armele spre iapa nărăvaşă, dar până să apese ei pe trăgaci, unul aflat mai aproape îi aruncă un lassou după gât şi o sili să tacă.

Liniştea se înstăpâni din nou în poiană şi privirile se aţintiră din nou asupra osânditului. Toţi erau la fel de porniţi ca şi mai înainte. Tărăboiul de adineauri nu înveselise pe nimeni, dimpotrivă, aţâţase şi mai mult spiritele. Şi din nou răsunară strigăte, cerând executarea.

Mulţimea însetată de răzbunare se strânse din nou în jurul mustangerului.

Bandiţii apucară din nou capătul funiei şi prin mintea fiecăruia trecu din nou acelaşi gând: „Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!”

Dar iată că din nou interveni ceva neprevăzut.

O fată de o rară frumuseţe se năpusti din spatele copacilor în poiana învăluită de razele strălucitoare ale soarelui.

Louise străbătu mulţimea ca un fulger şi se aplecă asupra osânditului, care zăcea în iarbă. Apucând zdravăn funia, încercă să o smulgă din mâinile călăilor.

— Oameni din Texas! Ticăloşilor! Strigă ea, cu glasul sugrumat de indignare. Ruşine! Ruşine!

Uimiţi, călăii scăpară funia din mâini.

— Judecată?! Asta-i judecată?! Osândiţi pe cineva fără apărător şi fără posibilitatea să spună măcar un cuvânt în apărarea lui?! Asta numiţi voi dreptate? Dreptatea din Texas! Ruşine! Sunteţi fiare, nu oameni! Ucigaşi!

— Ce-nseamnă asta? Izbucni Pointdexter, repezindu-se în faţă şi apucându-şi fata de umeri. Ţi-ai pierdut minţile, Lou? Ai înnebunit? Cum de-ai ajuns aici? Nu ţi-am spun să te duci acasă? Să pleci acasă chiar acum, nu te-amesteca în treburi care nu te privesc!

— Ba mă privesc, tată!

— Cum aşa? A, da, ai dreptate, doar îi eşti soră. Şi omul acesta este ucigaşul fratelui tău!

— Niciodată n-am să cred una ca asta! Niciodată! Oh, oameni, dacă sunteţi într-adevăr oameni, atunci nu vă purtaţi ca nişte fiare! Judecata trebuie să fie dreaptă. Şi atunci… atunci…

— Judecata a fost dreaptă! Se auzi un glas. Nimeni nu se îndoieşte de vinovăţia mustangerului! El ţi-a ucis fratele, nimeni altul. Nu-i frumos din partea dumitale, iartă-mă că ţi-o spun, să cauţi să scapi vinovatul de osânda meritată!

— Aşa e! Întăriră câţiva.

— Să fie osândit după faptă săvârşită!

— Da, trebuie osândit! Trebuie osândit! Repetă ca un ecou un întreg cor de glasuri.

— Ne pare foarte rău, dar nu putem să-ţi îndeplinim dorinţa şi suntem nevoiţi să te rugăm să pleci de aici… Mister Pointdexter, ar fi bine dacă ai lua-o pe fiica dumitale de aici.

— Să mergem, Lou! N-ai ce căuta aici. Să mergem! Nu vrei? Cum vine asta? Nu vrei să-l asculţi pe tatăl tău? Casey, ia-o şi du-o de-aici. Dacă nu pleci de bunăvoie, Louise, te vom sili s-o faci! Haide, fii cuminte şi ascultă-mă, te rog! Pleacă!

— Nu, nu plec, tată! Nu plec până ce nu-mi făgăduieşti, până ce n-au să-mi făgăduiască toţi…

— Oricât am dori, nu putem să-ţi făgăduim nimic, miss. Asta nu-i o treabă de femeie. S-a săvârşit o crimă şi dumneata o ştii prea bine. Părerea judecătorilor nu poate fi influenţată cu nimic şi ucigaşul nu poate fi cruţat.

— Să nu fie cruţat! Strigară vreo câţiva înrăiţi.

— La spânzurătoare cu el! La spânzurătoare cu el! Prezenţa fermecătoarei fete nu-i mai stingherea câtuşi de puţin, pe rangeri. Uitând de orice politeţe, Casey Callhown o trăgea brutal din poiană. Louise se zbătea să-i scape din mâini, hohotind de plâns şi protestând din răsputeri împotriva acestei răfuieli neomeneşti:

— Monştrilor! Ucigaşilor!

Numai că era departe şi lipsită de orice posibilitate de a-l ajuta pe omul pentru care era gata să-şi dea chiar şi viaţa.