CAPITOLUL LXIII.JUDECATA

Un strigăt puternic, care vestea rezultatul judecăţii şi osânda, o făcu pe tânăra creolă să se smulgă din loc. Auzi desluşit: „La spânzurătoare!” şi atunci se năpusti spre coliba mustangerului.

Oamenii se adunaseră în cerc, nu mai stăteau răspândiţi în grupuri răzleţe. În mijlocul lor se vedea figura impunătoare a şefului rangerilor, alături de care se aflau Woodley Pointdexter şi Casey Callhown. Alţii aveau cuvântul hotărâtor şi ei asistau pesemne numai ca martori la drama care se desfăşura.

Judecau un om învinuit de omor – după judecata lui Lynch. Acuzator era însuşi şeful rangerilor.

Mulţimea, afară de cei doi acuzaţi, aveau rolul juraţilor.

Maurice Gérald şi Phelim, servitorul său, se găseau în mijlocul cercului, trântiţi în iarbă şi legaţi cobză.

Amândoi fuseseră reduşi la tăcere. Pe Phelim îl ameninţaseră să-şi ţină gura, iar stăpânului său îi puseseră un căluş de lemn. Cum strânsoarea frânghiilor nu izbutea să paralizeze mişcările bolnavului, doi îl ţineau de umeri, iar un al treilea stând în genunchi, îi ţintuia picioarele de pământ.

Greutatea învinuirii cădea mai ales asupra lui Maurice Gérald; Phelim era socotit doar complice. I se porunci să spună tot ceea ce ştia. Dar cele povestite de Phelim despre indieni şi jaguar fură socotite drept „o născocire”, cu scopul de a induce în eroare tribunalul.

Ancheta ţinu doar zece minute. Concluzia era limpede. Majoritatea erau convinşi că Henry Pointdexter a fost ucis şi că Maurice Gérald a făptuit omorul.

Fiecare amănunt fu iarăşi discutat şi cântărit. Acestor amănunte li se adăugară altele proaspăt descoperite în colibă. Cele mai convingătoare erau pălăria şi mantia celui ucis. Unii, plini de nerăbdare, strigau: „La spânzurătoare cu ucigaşul!”

Pe cât se pare, sentinţa se ştia dinainte: jos, în iarbă, se vedea o frânghie cu un laţ la unul din capete. Nu era decât un lassou, dar se dovedea foarte potrivit în acest scop. O creangă orizontală putea să ţină de minune loc de spânzurătoare.

Cei mai mulţi se pronunţară pentru condamnarea la moarte. Unii îşi întăriră hotărârea prin blesteme la adresa osânditului. Dar de ce oare nu treceau la executarea sentinţei? Pur şi simplu fiindcă nu exista unanimitate de păreri. Întreaga adunare era de acord cu sentinţa, dar parte din judecători se împotriveau executării lui Maurice. Deşi în minoritate, ei spuseră un „nu” pe cât de liniştit pe atât de ferm.

Printre aceşti foarte puţini se număra şi Sam Manly, şeful rangerilor.

— Cetăţeni! Începu el, răsunător. Nu avem destule dovezi pentru a putea lua o hotărâre atât de gravă. Trebuie să ascultăm şi acuzatul, bineînţeles, atunci când va fi în stare să vorbească, în momentul de faţă vede oricine, n-are nici un rost să-i cerem acest lucru. De aceea propun să amânăm hotărârea până la…

— Ce sens are această amânare? Tună vocea lui Casey Callhown. Ce te opreşte să iei o hotărâre, Sam Manly? Dacă ai fi avut un prieten sau un frate care să piară nevinovat de mâna unui ucigaş, de bună seamă c-ai fi judecat altfel. Ce mai doreşti spre a te convinge de vinovăţia acestui ticălos? Dovezi în plus?

— Întocmai, căpitane Callhown! Dovezi.

— Poţi să mai aduci vreo dovadă, Casey Callhown? Se auzi un glas din mulţime.

— Mi se pare că există suficiente dovezi, ba chiar mai multe decât trebuie. Dar dacă vreţi, sunt gata să aduc şi altele.

— Da, vrem, vrem! Strigară zeci de glasuri.

— Gentlemeni! Rosti Callhown. Adresându-se celor din jur. Ştiţi bine ce s-a întâmplat între omul acesta şi mine. N-aş vrea să vă gândiţi că urmăresc să mă răzbun. Nu gândul răzbunării mă stăpâneşte. Dacă n-aş fi convins că el e autorul crimei, cum sunt convins că am capul pe umeri, atunci…

Callhown începu să se bâlbâie. Vorbele acestea care-i scăpaseră fără să vrea produseră o ciudată impresie asupra oamenilor.

— Dacă n-aş fi convins – urmă el – n-aş spune nimic despre cele ce-am văzut sau, mai bine zis, am auzit.

— Ce-ai auzit, mister Callhown? Întrebă şeful rangerilor. Cearta dumitale cu acuzatul, cunoscută de toată lumea, n-are nici o legătură cu mărturiile pe care le faci astăzi. Nimeni nu se gândeşte să te învinuiască de mărturii mincinoase. Continuă, te rog. Ce-ai auzit, când anume şi unde?

— Lucrurile s-au petrecut marţi noaptea, adică în noaptea când a dispărut vărul meu.

— Marţi noaptea? Mai departe.

— Mă dusesem în camera mea. Era mare zăpuşeală şi ţânţarii nu mă lăsau să dorm. M-am dat jos din pat, am aprins o ţigară, m-am plimbat puţin prin odaie, apoi m-am hotărât să urc pe terasă. Era aproape de miezul nopţii sau poate mai devreme, nu ştiu, nu m-am uitat la ceas. Ajuns pe terasă, am vrut să aprind altă ţigară, când deodată, dinspre râu, aud nişte glasuri. O discuţie zgomotoasă, aprinsă. O ceartă, era limpede. Ascultând mai atent, am recunoscut glasurile: era glasul vărului meu Henry şi glasul omului acesta, al ucigaşului.

— Continuă, mister Callhown. Întâi să ascultăm mărturia dumitale, pe urmă vei afla şi părerea noastră.

— Vă daţi seama, gentlemeni, am rămas uimit auzind glasul vărului meu: credeam că doarme de mult. Eram atât de convins că este Henry, încât nici nu m-am dus la el în odaie să controlez. Auzeam la fel de lămurit şi celălalt glas, glasul mustangerului. Mi se părea tare ciudat că Henry, împotriva obiceiului, a ieşit din casă atât de târziu. Dar faptele sunt fapte şi aici nu încăpea nici o îndoială. Am început să ascult mai atent, ca să-mi dau seama de ce se ceartă. Nu auzeam prea bine ce spun. Am desluşit doar nişte cuvinte cam tari, adresate mustangerului de către Henry. Era clar, vărul meu fusese jignit cu ceva. Apoi am auzit cum nu se poate mai limpede ameninţările mustangerului. Îşi spuneau amândoi pe nume şi nu se putea să mă înşel. Ar fi trebuit să mă duc la ei, să văd despre ce-i vorba, însă eram în papuci. Am stat aşa aproape jumătate de ceas, tot sperând că Henry se va întoarce acasă. Nu s-a întors. M-am gândit că s-a dus la tavernă, că a întâlnit poate cunoscuţi din fort şi a mai zăbovit cu ei. Şi m-am hotărât să mă culc. Iată, gentlemeni, v-am spus tot ce ştiu. Sărmanul Henry, de atunci nu s-a mai întors acasă! În noaptea aceea patul lui a rămas nedesfăcut. El a rămas undeva în prerie sau în pădure. Unde anume, numai omul acesta ştie.

Şi ridică mâna, arătând spre mustanger. Cuvintele lui Callhown produseră o profundă impresie. Nimeni nu se-ndoia de sinceritatea căpitanului. Urmă o nouă explozie de indignare.

— La spânzurătoare cu el! La spânzurătoare cu el! Se auzeau strigăte din toate părţile.

Însuşi Sam Manly părea descumpănit. Cei care se împotriveau sentinţei se împuţinau din ce în ce. Încordarea creştea ca înaintea unei furtuni.

Unul dintre bandiţi plătiţi de Callhown, care tocmai îi şoptise căpitanului ceva la ureche, se apropie şi ridică funia, petrecând iute laţul după gâtul acuzatului, care nu-şi venise nici acum în simţiri. Nimeni nu avea de gând să oprească mâna călăului şi nimeni nu se încumeta să ia apărarea osânditului. Laţul fusese aruncat de gâtul lui Maurice. Celălalt capăt al funiei se şi odihnea pe creanga unui copac.

        „Maurice Gérald o să-şi ia rămas bun de la viaţă!” cugetau oamenii însinea lor.