CAPITOLUL LXXXVIII.MARTOR FĂRĂ VOIE

Mai înainte ca aprodul să repete a treia oară monotona-i strigare, Louise Pointdexter coborâse din trăsură. Se înfăţişă în faţa instanţei.

— Miss Pointdexter, unde te aflai în noaptea când a dispărut fratele dumitale? Întrebă acuzatorul.

— Acasă, la conacul tatălui meu.

— N-ai coborât în grădină?

— Ba da.

— Fii bună şi ne spune când ai coborât?

— La miezul nopţii, ţin bine minte.

— Singură?

— Nu, nu tot timpul.

— Parte din timp a fost cineva cu dumneata?

— Da.

— Cine?

— Fratele meu.

— Dar până la venirea fratelui dumitale? A mai fost cineva cu dumneata în grădină?

— Da.

— Cine? Sper că nu vrei să-i ascunzi numele!

— Maurice Gérald.

Răspunsul Louisei stârni în mulţime mirare, dispreţ, indignare.

O bucurie triumfătoare se aprinse în ochii acuzatorului:

— Dă-mi voie să te întreb: era o întâlnire întâmplătoare sau dinainte stabilită?

— Dinainte stabilită.

— Mă văd nevoit să-ţi pun o întrebare indiscretă. Iartă-mă, miss Pointdexter, dar sunt silit să o fac. Care era caracterul, mai bine zis, scopul acestei întâlniri?

Louise şovăi numai o clipă. Îndreptându-şi trupul şi privind nestingherită în jur, răspunse:

— Caracterul său scopul întâlnirii noastre înseamnă acelaşi lucru, la urma urmei. Nu am de gând să ascund nimic. Am ieşit în grădină să mă întâlnesc cu omul pe care-l iubesc, pe care-l iubesc şi acum, deşi stă aici, în faţa judecăţii, învinuit de crimă… Acum, sir, sunteţi mulţumit?

— Întocmai.

Mulţimea vuia. Mărturia fetei adeverea depoziţia lui Callhown. Motivele crimei erau limpezi. Izbucniră strigăte: „Spânzuraţi-l! La spânzurătoare cu el!”

— Linişte! Strigă judecătorul.

— Fratele meu şi-a dat seama că a greşit faţă de Gérald – continuă Louise, pornită, fără să mai aştepte altă întrebare – şi a plecat după el să-şi ceară scuze.

— Trebuie să mai adaug ceva – interveni Callhown, încâlcind rânduiala judecăţii. Gérald şi Henry Pointdexter s-au certat pe drum. Mă aflam sus pe azotee şi am auzit totul.

— Mister Callhown – îl întrerupse judecătorul. Ai dreptul să vorbeşti numai cu încuviinţarea instanţei. Te rog să nu ne stinghereşti.

După alte câteva întrebări, depoziţia Louisei Pointdexter luă sfârşit. Tânăra creolă se întoarse în trăsură. O grea povară îi apăsa inima. Spunând tot adevărul, nu făcuse decât să dăuneze celui pe care voia să-l ajute. În timp ce-şi croia loc prin mulţime, simţea priviri pline de dispreţ aţintite asupra ei.

Callhown fu chemat iarăşi înaintea instanţei. Apăru pentru a doua oară ca martor. Fiecare cuvânt al lui era o minciună sfruntată, iar ura faţă de mustanger se aprindea şi mai aprig în mulţime. Altă izbucnire, alte strigăte: „Spânzuraţi-l! La spânzurătoare cu el!” Strigătele răsunau cu şi mai multă furie.

Judecătorul Roberts era într-o situaţie critică. Bunul plac al judecăţii lui Lynch ameninţa să se dezlănţuie. Ce se va întâmpla? Asta va pune capăt dezbaterilor şi, cum sentinţa era limpede de pe acum, se va trece la fapte, îndemânaticii călăi vor face ca totul să se sfârşească la iuţeală. Încă o clipă şi Maurice-Mustangerul va atârna colo, de creanga stejarului.

Aşa gândeau aproape toţi cei de faţă. Nu aşteptau decât un semnal pentru a săvârşi această nedreptate strigătoare la cer. Dar, spre norocul acuzatului, erau acolo şi oameni care gândeau altfel.

Grupul de militari – ofiţerii fortului, în frunte cu comandantul – se sfătuia cu înfrigurare. Hotărârea lor nu întârzie. La ordinul maiorului se sună goarna. Aproape numaidecât, patruzeci de dragoni şi tot atâţia arcaşii apărură din desiş. Înşirându-se unul lângă altul, ei făcură zid din trei părţi în jurul instanţei. Mulţimea nu se mai agită şi, curând, se linişti cu desăvârşire.

Nici vorbă acum de judecata lui Lynch. Legiuirile ţării erau din nou respectate şi judecătorul Roberts îşi reluă îndatoririle.

— Cetăţeni! Se adresă el mulţimii. Trebuie să ne supunem legii. Nu putem spânzura un om, fără să-l lăsăm să spună o vorbă în apărarea lui… Ar fi o crimă.

— Păi el n-a comis o crimă? Strigă unul dintre bandiţii care stăteau lângă Callhown. Să-i plătim la fel!

— Crima n-a fost dovedită. N-am ascultat toţi martorii. Să auzim şi martorii apărării.

Judecătorul ceru să fie audiat Phelim O'Neill. Depoziţia lui încurcată şi pe alocuri cu totul de necrezut, nu ajută cu nimic mustangerului. Fu chemat cel de al doilea martor.

Un bătrân uriaş se desprinse din mulţime. Bătrânul era cunoscut drept cel mai iscusit vânător din settlement. Toţi aşteptau cu răsuflarea tăiată. Se credea că Zeb Stump are cheia misterului.

— Prea bine, domnule judecător – începu bătrânul vânător, privindu-l pe judecător drept în faţă. Sunt gata să spun tot ce ştiu. Dar dacă instanţa n-are nimic împotrivă, aş vrea ca tânărul să ne dea el mai întâi toate lămuririle pe care le are de dat. După aceea voi spune şi eu ce am de spus, întărind poate cuvântul său.

— Despre cine vorbeşti? Întrebă judecătorul.

— Despre mustanger, fireşte. Despre cel pe care-l acuzaţi de uciderea tânărului Pointdexter.

— Asta schimbă întrucâtva ordinea procesului – zise judecătorul. Dar, la urma urmei, principalul pentru noi e să aflăm adevărul. În ce mă priveşte nu dau mare importanţă formalităţilor şi, dacă juraţii n-au nimic împotrivă, sunt de acord.

Cei doisprezece juraţi încuviinţară cererea bătrânului.