CAPITOLUL XCI.O GOANĂ PRIN HĂŢIŞURILE PĂDURII

Urmăritorii se îndreptau spre un desiş aflat la vreo zece mile. Rândurile călăreţilor se răreau văzând cu ochii. Caii nu rezistau la o asemenea goană.

Puţini ajunseră la pădure şi numai doi pătrunseră în hăţişuri. Călăreţul fără cap alerga năprasnic înaintea lor. Unul, aflat pe un mustang cenuşiu, era mai aproape de călăreţul fără cap decât celălalt urmăritor. În furia goanei nu-şi cruţa calul, îmboldindu-l fără milă cu biciul, cu pintenii, cu strigăte.

În spatele lui, la o distanţă destul de mare, venea un uriaş cu o pălărie de pâslă, pe o iapă bătrână. Te şi minunai văzând-o că zboară ca o săgeată. Uriaşul n-o îmboldea nici cu biciul, nici cu pintenii, nici cu strigăte. Ştia să facă asta într-un chip foarte crud: din când în când înţepa iapă cu cuţitul chiar lângă şira spinării. Cei doi călăreţi erau Casey Callhown şi Zeb Stump.

Trei călăreţi alergau mâncând pământul prin desimea pădurii.

— Blestematul! Izbucni Callhown, dând disperat din mână. O să-mi scape şi de data asta! Dacă n-ar mai fi nimeni cu mine! Dar nu sunt singur. Diavolul ăsta bătrân îşi vâră coada peste tot. L-am zărit când am pătruns în desiş. Abia trei sute de paşi ne despart. Acum aş putea să-l înlătur din calea mea, pe Dumnezeu din cer!

Zicând acestea, căpitanul smuci frâul şi se întoarse pe jumătate în şa, scrutând desişul în urmă. Puse mâna pe armă, deşi mai şovăia.

— Nu, aşa nu fac nici o ispravă! Mormăi el. Vin prea mulţi după noi şi se pricep destul să citească urmele. Au să descopere cadavrul, au să audă şi împuşcătura. Nu, nu! Nu-i bine.

Rămase o bucată de vreme în loc, ascultând cu încordare.

        „Da, se apropie. La naiba, am dat greş numai din pricina gogomanului ăstuia bătrân. Dacă mai zăbovesc, nătărăul m-ajunge din urmă şi atunci totul e pierdut. Nu se poate, ce dracu!”

Callhown înfipse din nou pintenii în coastele mustangului şi se aruncă înainte, pe cărarea şerpuitoare. Peste câteva clipe se opri în loc, cu un aer mulţumit şi în acelaşi timp nedumerit. Călăreţul fără cap se afla doar la o zvârlitură de praştie de el: calul stătea liniştit, cu botul în pământ: pesemne că ronţăia nişte păstăi de salcâm.

Căpitanul duse iute arma la ochi, dar o lăsă în jos numaidecât. Calul nu mai stătea liniştit. Iată că-şi ascunde capul pe jumătate într-un tufiş. Callhown îşi dădu seama că i s-a încurcat frâul în tufiş şi calul se căznea să scape.

        „În sfârşit, l-am prins! Slavă Domnului, slavă Domnului!”

Se aruncă înainte, abia stăpânindu-şi un strigăt de triumf. După o clipă – clipa pe care o râvnise cu atâta înfocare – se afla lângă călăreţul fără cap.