CAPITOLUL XCII.CALE ÎNTOARSĂ CU DE-A SILA

Căpitanul înhaţă calul de frâu: acum îl avea în mână. Se grăbi să-l lege zdravăn de un copac. Un strigăt de bucurie îi scăpă din piept. Se uită în jur, ascultă cu încordare şi se apucă de treabă. Scoase un cuţit, dădu în lături serapéul şi se aplecă asupra călăreţului, ca şi cum ar fi vrut să-i înfigă cuţitul în inimă. Deodată îşi trase mâna înapoi.

Auzi un strigăt: era Zeb Stump, care apăruse din hăţişuri.

— Isprăveşte jocul! Se răsti bătrânul, apropiindu-se. Isprăveşte, m-auzi!

— Ce joc? Îngăimă Callhown, buimăcit, ascunzând încetişor cuţitul. Ce naiba strigi? Calul s-a încurcat în tufiş. Mi-a fost teamă să nu fugă iar şi voiam să-i tai beregata, să se isprăvească odată cu povestea asta.

— Aha, asta era! Eh, lasă, n-ai de ce să-l omori. Ne descurcăm şi fără vărsare de sânge. Da' despre beregata cui vorbeşti? A calului? Te-am înţeles bine?

— Păi sigur că da.

— Aşa. Ei şi despre om ce zici? Cine i-o fi făcut o asemenea operaţie? Ce zici, mister Casey Callhown?

— Naiba ştie, nu pricep nimic. Nici n-am avut timp să mă uit. Abia m-am apropiat… Cerule! Exclamă el, prefăcându-se uimit. E trupul unui om… al unui om mort.

— Ultima observaţie e destul de adevărată. Cum să fie viu, dacă n-are capul pe umeri! Sub cârpa asta parcă nu se ascunde nimic, nu?

— Nimic, aşa-mi pare şi mie.

— Ridic-o puţin şi uită-te.

— N-aş vrea să-l ating. E înspăimântător.

— Hm! Adineauri nu-ţi era teamă! Ce-ai păţit aşa, deodată?

— Oh! Se bâlbâi Callhown. Eram înfierbântat din pricina goanei. Mă înfuriasem şi voiam să pun capăt acestor scamatorii.

— Lasă, mă ocup eu de treaba asta – spuse Zeb. Hm, hm! Mormăi vânătorul, apropiindu-se şi cercetând ciudatul călăreţ. Da, zău, e trupul unui om. Un cadavru ţeapăn… Ia stai! Făcu bătrânul, ridicând serapéul. E chiar cadavrul omului pentru care s-a stârnit judecata! Vărul dumitale, Henry Pointdexter. El e, Dumnezeule!

— Mi se pare că ai dreptate…

— O, Doamne, e adevărul adevărat! Iosafat! Să nu pierdem timpul aici. Să ducem cadavrul la locul judecăţii, aşa cum stă în şa. Văd că nici nu se clinteşte. Calul ăsta îl ştiu. O să se ţină de iapa mea, fără să facă nazuri… Hai, bătrânico, dă-i bineţe. Ce-i drept, a dus-o cam greu în ultima vreme şi s-a cam sălbăticit.

Pe când vânătorul vorbea astfel, murgul şi bătrâna iapă îşi atingeau boturile, fornăind bucuros, de parcă şi-ar fi dat bineţe.

— Eram sigur! Spuse Zeb, mulţumit, descurcând frâul murgului din tufiş. Dacă-i iapa mea aici, mustangul o să vină binişor după noi. Nu-i nevoie să-i tăiem beregata. Ei, mister Callhown, nu crezi că e timpul să pornim? Întrebă vânătorul, privindu-l cercetător pe căpitan. Judecata continuă pesemne. Şi-ar fi de dorit să luăm şi noi parte, se înţelege. Doar aducem un martor care poate să facă lumină în povestea asta. Mustangerul ori va fi spânzurat, ori achitat.

— O, da, ai dreptate, să nu zăbovim.

Zeb porni înainte, trăgând murgul după el; Callhown venea în urmă, cam în silă, după cât se vedea. La o cotitură a cărării smuci frâul şi păru că stă în cumpănă: să meargă mai departe ori să se întoarcă? O adâncă tulburare i se citea pe faţă.

Zeb Stump, care nu-i mai auzea calul în spate, smuci şi el frâul şi întoarse ochii întrebător. Ghici îndată pricina tulburării căpitanului şi, fără o vorbă, îndreptă ţeava puştii spre el. Căpitanul se urni din loc, prefăcându-se că n-a observat nimic. Numai că de astă dată, bătrânul vânător venea în spatele lui.

Înaintau încet prin hăţişuri. Într-un târziu ieşiră în prerie, Callhown se opri iarăşi, pradă unei spaime fără de margini.

        „Ce să fac? S-o iau la goană înapoi şi să mă afund în prerie, sau să mă încumet să merg în întâmpinarea groaznicei furtuni?”

Era gata să dea tot ce avea, ba chiar şi ceea ce spera să aibă în viitor, fără să o cruţe nici pe Louise Pointdexter, numai să scape, fie şi pentru zece minute, de nesuferitul Zeb Stump, numai să rămână singur cu călăreţul fără cap.

Dar, la urma urmei, ce putea să spună sau să facă Zeb Stump? Poate că totul se va sfârşi cu bine. Adevărat, era vădit că Zeb îl bănuieşte, dar merita să se teamă de bătrân? Doar şi el, Casey Callhown, avea destui prieteni. Fleacul ăla să nu iasă la iveală şi totul va fi bine. Glonţul n-a rămas acolo unde s-a înfipt, s-a pierdut pe undeva prin hăţişuri, cu siguranţă!

Încurajat de gândul acesta, Callhown îşi continuă drumul. Zeb Stump venea în spate pe bătrânica lui, împreună cu murgul ce purta cadavrul lui Henry Pointdexter.