CAPITOLUL LXXXVI.O JUDECATĂ ÎN TEXAS

În sfârşit sosi şi dimineaţa zilei următoare.

Zorile purpurii se ridicară deasupra savanei, învăluind într-o lumină dulce fortul Indge. O dată cu zorile, din toate părţile apărură călăreţi – câte doi-trei, câte cinci-şase – care se îndreptau spre fort. Ajunşi acolo, săreau la pământ şi îşi legau caii de stănoage sau şi-i priponeau chiar în prerie, apoi se adunau grupuri-grupuri în piaţă, în vreme ce alţii porneau spre taverna din settlement.

În tavernă se strânseseră fel de fel de oameni – tot firi şi naţii diferite. Cei mai mulţi erau bărbaţi voinici, bine legaţi, urmaşi ai primilor colonişti, care luptaseră cu indienii, alungându-i de pe pământurile lor de baştină şi ridicându-şi case de lemn pe locurile unde altă dată se înălţau wigwamurile indienilor. Aici, pe malurile lui Mississippi, se îndeletniceau cu tăiatul lemnelor. Pe pământurile desţelenite, unii începuseră să cultive porumb, alţii bumbac. Mulţi dintre cei stabiliţi în capătul sudic al statului Mississippi trecuseră în Texas şi se îndeletniceau cu cultura sfeclei şi trestiei de zahăr sau a tutunului.

Majoritatea erau plantatori, dar întâlneai şi crescători de vite, vânători, negustori de vite şi de tot felul, până şi neguţători de sclavi.

Jurişti, ingineri hotarnici, speculanţi de pământuri şi alţi aventurieri trăiau aici gata oricând de orice, de la marcarea vitelor cu fierul roşu, până la o campanie împotriva comancilor ori un jaf de cealaltă parte a lui Rio Grande.

Portul le era tot atât de pestriţ ca şi îndeletnicirile – am mai avut prilejul să-l înfăţişăm cititorului. Era aceeaşi mulţime care se adunase deunăzi în curtea Casei del Corvo, cu singura deosebire că astăzi se dovedea mai numeroasă. Şi mai era o deosebire: astăzi, alături de bărbaţi, veniseră în settlement şi femei – soţiile, surorile, fiicele lor. Unele veniseră călare; pălării mari cu borurile lăsate le fereau ochii de soarele arzător. Altele şedeau sub coviltirele albe ale furgoanelor sau în trăsuri cu perdeluţe de tul la ferestre.

Judecata era hotărâtă pentru astăzi. Toţi aşteptau nerăbdători. De prisos să mai spunem că acuzatul era Maurice Gérald, cunoscut în settlement sub numele de Maurice-Mustangerul. De prisos să mai spunem că era învinuit de uciderea lui Henry Pointdexter.

Toată lumea se arăta intrigată de împrejurările misterioase ale crimei – în ultima vreme numai despre asta se vorbea în settlement – şi toţi nădăjduiau să se facă lumină.

Fireşte, în mijlocul mulţimii se găseau şi oameni care nu veniseră aici numai din curiozitate, ci îmboldiţi de un sincer interes faţă de soarta acuzatului. Alţii erau îndureraţi – prietenii şi rudele tânărului dispărut. Căci, să nu uităm, nu existau destule dovezi privind uciderea lui Henry Pointdexter.

Şi totuşi puţini se mai îndoiau de asta. Câteva indicii răzleţe îngăduiau să se afirma categoric: e vorba de o crimă. Oamenii se obişnuiseră până într-atât cu gândul acesta, încât vorbeau despre crimă, ca şi cum ar fi fost martori ei înşişi la săvârşirea ei.

Nu aşteptau decât amănunte, dornici să ştie cum, când şi din ce pricină s-a comis omorul.

Ora zece dimineaţa. Începe procesul.

Terminându-şi programul de dimineaţă, militarii s-au hotărât să-şi petreacă vremea printre civili. Dragoni, arcaşii, infanterişti, se ivesc şi ei aici, printre plantatori, vânători, negustori şi aventurieri.

Procesul continuă.

Cititorul are în faţa ochilor, de bună seamă, tabloul sever al unui tribunal, aşa cum arată de obicei o instanţă de judecată. Dar aici, în acest orăşel de la graniţa Texasului, atmosfera unui proces diferă întrucâtva de cea statornicită prin tradiţie în alte colţuri ale lumii.

O sală a tribunalului nu există, deşi, e adevărat, există o încăpere unde se ţin tot soiul de adunări: acolo au loc şi şedinţele tribunalului.

Cum ziua se vesteşte din cale afară de călduroasă, se hotărăşte că judecata să aibă loc la umbra unui stejar bătrân. O masă mare şi zece fotolii îmbrăcate în piele au fost scoase afară. Pe masă se află hârtie, pene pentru scris şi un tom uriaş – legile după care se conduce tribunalul. De asemenea, o călimară, un clondir cu coniac şi câteva păhăruţe, o cutie cu ţigări de foi şi o cutie cu chibrituri.

La masă se aşează judecătorul. Nu poartă robă împodobită cu hermină, ca în Anglia, ba nici măcar surtuc: din pricina zădufului s-a hotărât să-şi îndeplinească îndatoririle de judecător numai în cămaşă. Poartă o pălărie de panama, lăsată puţin într-o parte; în gură, o ţigară de foi. Pe celelalte fotolii iau loc avocaţii, comandantul fortului, capelanul, un medic, câţiva ofiţeri şi nişte oameni cu o profesie nedefinită.

Într-o parte stau cei doisprezece juraţi – unii pe o bancă grosolan întocmită, alţii pur şi simplu pe iarbă. O mulţime pestriţă se înghesuie în jurul judecătorului şi al juraţilor. Ceva mai încolo, din furgoane şi trăsuri, privesc cucoanele gătite în rochii elegante.

La început a fost vorba să fie judecat nu numai Maurice Gérald, ci şi Miguel Diaz cu tovarăşii săi, precum şi Phelim O'Neill. Dar în timpul anchetei preliminare, mexicanul a izbutit să iasă din cauză – atât el cât şi prietenii lui.

Diaz a recunoscut că s-au travestit în indieni, fapt dovedit de altfel, astfel încât nici nu le rămânea altceva de făcut decât să recunoască. În schimb, au înfăţişat totul ca pe o glumă. Şi deoarece s-a dovedit că toţi patru se aflau acasă în noaptea dispariţiei lui Henry Pointdexter, iar Diaz, pe deasupra, mai era şi beat turtă, nici n-au mai fost interogaţi.

Cât despre Phelim, nu s-a găsit de cuviinţă să stea pe banca acuzaţilor, presupunându-se că va fi mai folositor ca martor.

Iată de ce pe banca acuzaţilor nu se află decât Maurice-Mustangerul.