Capitolul VII.O noapte zbuciumată

Surpriza de a vedea prins mustangul rotat îl înveseli pe bătrânul vânător. La asta contribui în mare măsură şi damigeana parcă fără fund, în care mai rămăsese destul whisky, în ciuda temerilor lui Phelim.

Tustrei mesenii vorbeau cu însufleţire, îndeosebi despre întâmplări vânătoreşti.

Fiind un mare cunoscător al acestor treburi, nu-i de mirare că Zeb Stump vorbea mai mult decât ceilalţi doi. Phelim asculta în tăcere şi doar când şi când îşi arăta zgomotos uimirea faţă de povestirile aproape de necrezut ale bătrânului!

Sporovăiala lor conteni totuşi mult înainte de miezul nopţii. Între timp, damigeana se golise şi pesemne că asta, mai cu seamă, îi sili să se gândească la odihnă.

Bătrânul vânător legă iapă cu o funie lungă, ca să poată paşte în voie, apoi luă de sub şa o pătură veche, îngălbenită, cu care se învelea el de obicei.

— Culcă-te în patul meu – zise ospitalier stăpânul colibei. Eu am să dorm pe jos, pe o piele de cal.

— Nu, niciuna din policioarele voastre nu-i de mine – mormăi oaspetele. N-aveţi voi pat pentru Zeb Stump. Mai bine dorm pe pământ. Nicidecum nu mi-e somnul mai bun. Şi-apoi, aşa nu-s nici în primejdie să cad din pat.

— Dacă-ţi place, n-am nimic împotrivă. Uite, aici e locul cel mai potrivit. Ţi-aştern şi o piele.

— Tinere, nu te osteni atâta pentru mine. Îţi pierzi vremea de pomană şi nu merită. Un viteaz ca mine n-are somn când simte fleacuri de-alde astea sub el. Aşternutul lui e iarba verde a preriei.

— Cred că n-ai de gând să dormi afară?! Exclamă mustangerul, văzând cum oaspetele se îndreaptă spre uşă cu pătura aruncată pe umăr.

— Ba chiar aşa. Nici în ruptul capului n-aş face altfel.

— Bine, dar noaptea e rece.

— Fleacuri! Chiar dacă mi-o fi frig niţel, tot e mai bine decât să mă înăbuş sub un acoperiş.

— Glumeşti, mister Stump!

— Tinere! Strigă cu aprindere vânătorul. În ultimii şase ani, Zeb Stump nu şi-a odihnit niciodată ciolanele bătrâne sub un acoperiş! Ei, pe vremuri aveam şi eu un bârlog, într-o scorbură de smochin bătrân. Asta era pe malul lui Mississippi, pe vremea când mai trăia baba mea. O păstram anume pentru ea. După moartea ei m-am dus în Louisiana şi apoi am venit aici. De atunci, cerul albastru al Texasului mi-e singurul acoperiş, fie zi, fie noapte.

— Dacă-ţi place mai mult să dormi afară…

— Da, îmi place! Răspunse scurt vânătorul, păşind pragul şi îndreptându-se spre o poiană verde aflată între colibă şi râu.

Nu luase numai pătura cu el, îşi aruncase sub braţ şi o funie din păr de cal, de vreo şase-şapte iarzi. Era un cabriesto, cu care îndeobşte se priponeşte calul la păşune. Numai că de astă dată funia îi slujea la altceva.

Cercetând cu luare-aminte poiana, bătrânul aşeză funia pe iarbă, întocmind un cerc, apoi intră înăuntrul acestei îngrădituri cu totul neobişnuite, se înfăşură în pătură şi se culcă liniştit. După o clipă dormea dus. Dar nu avu parte de odihnă prea multă vreme. Doi ochi urmăreau cu uimire fiece mişcare a vânătorului: era Phelim O'Neill.

— Sfinte Patrick! Şopti el. Ce va să zică asta? De ce s-o fi înconjurat bătrânul cu funia?

Curiozitatea irlandezului se luptă o vreme cu respectul pe care-l avea acesta faţă de vânător, dar până la urmă birui. Abia apucă Zeb Stump să sforăie, că Phelim se apropie tiptil şi începu să-l scuture, dornic să se lămurească.

— Fir-ai afurisit să fii, bou irlandez ce eşti! Izbucni supărat bătrânul. Credeam că s-a făcut ziuă. De ce mă-nconjor cu funia? Ca să mă apăr de pacoste, de-asta.

— Ce pacoste, mister Stump? De şerpi vrei să spui, nu?

— Păi sigur că de şerpi, dracu să te ia! Hai, şterge-o la culcare!

În ciuda faptului că fusese repezit cu atâta asprime, Phelim se întoarse foarte mulţumit în colibă.

— În Texas şerpii te sâcâie mai rău decât orice – bombăni el, vorbind pentru sine. De când am nimerit pe-aici, nu mai pot dormi liniştit. Mereu mă gândesc la ei, mereu îi văd în vis. Mare păcat că sfântul Patrick n-a călcat prin locurile astea înainte să plece pe lumea cealaltă!

Locuind în coliba aceea singuratică, Phelim avea rareori prilejul să mai vadă şi el un suflet de om, din care pricină nu ajunsese să cunoască nici puterea magică a unui capăt de cabriesto.

În schimb, puse îndată în aplicare cele aflate. Furişându-se încetişor în colibă, ca să nu-şi trezească stăpânul, luă un cabriesto agăţat pe perete, apoi ieşi afară şi încercui coliba cu el. După aceste măsuri de prevedere, irlandezul păşi pragul colibei murmurând:

— În sfârşit, Phelim O'Neill poate dormi liniştit, oricâţi şerpi ar fi în Texas!

Curând, o linişte deplină se înstăpâni în colibă. Phelim, concetăţeanul sfântului Patrick, izbăvit de teama şerpilor, adormi de cum se întinse pe pielea de cal.

O vreme se păru că toţi se bucură de odihna nopţii, dimpreună cu Tara şi cu mustangul abia prins. Doar bătrâna iapă a lui Stump tulbura liniştea, smulgând câte o gură de iarbă grasă.

Curând bătrânul vânător începu să se agite prin somn. Se tot sucea de pe o parte pe alta, de parcă l-ar fi canonit un gând sâcâitor. În cele din urmă azvârli pătura de pe el, se ridică în capul oaselor şi se uită în jur, nemulţumit.

— Dracu să-l ia pe neghiobul ăsta de irlandez! Murmură Stump printre dinţi. Mi-a stricat bunătate de somn, afurisitul! Merita să-l arunc în râu, nu altceva. Numai de obrazul lui stăpânu-său n-am făcut-o. Te pomeneşti că n-o să mai închid ochii până mâine!

Cu aceste cuvinte, vânătorul se înfăşură în pătură şi puse iarăşi capul jos. Dar somnul nu se mai lipea de el. Începu din nou să se foiască şi se ridică pentru a doua oară în capul oaselor, scăpând o înjurătură. La vreo douăzeci de picioare de locul unde se afla, zări deodată un şarpe.

— Un şarpe! Şopti el, aţintindu-şi privirea asupra reptilei. Sunt curios să ştiu din ce soi o fi. Pentru un şarpe cu clopoţei, e prea mare. Ce-i drept, pe meleagurile astea întâlneşti şerpi cu clopoţei aproape cât ăsta. Dar nu-i dumnealui. Aha, înţeleg! E o „găinuşă” care-a plecat după ouă. Aha, uite, dihania se târăşte drept spre mine!

În vocea bătrânului nu se simţea nici o urmă de spaimă. Zeb Stump ştia bine că şarpele nu va trece peste cabriesto şi că, atingând funia, va da înapoi ca din faţa unei fâşii de foc.

Apărat de acest cerc magic, vânătorul putea să-şi urmărească în linişte duşmanul, chiar dacă ar fi fost cel mai veninos şarpe. Nu era însă decât un şarpe de casă, cu totul şi cu totul nevătămător, poreclit în popor „găinuşa”.

Pe faţa lui Zeb se citea curiozitatea. De îndată ce „găinuşa” se apropie de cabriesto şi, săltând capul, se izbi de funie, se întoarse şi începu să se târască îndărăt. Vânătorul îi urmărea cu atenţie zvâcnirea mlădie prin iarbă.

— Biata jivină! S-o las să-şi ia tălpăşiţa. Ce-i drept, şarpele ăsta suge ouăle de curcă şi astfel face să le piară neamul, dar cum asta-i singura pasăre pe seama căreia se hrăneşte, n-am de ce să mă supăr pe el. În schimb, sunt supărat foc pe neghiobul ăla afurisit. Cum să-l pedepsesc? Am găsit, grozavă idee!

În aceeaşi clipă, bătrânul vânător sări în picioare şi se aruncă pe urmele şarpelui. Aproape imediat, şarpele se zvârcolea în mâinile lui.

— Ei, mister Phelim – exclamă Zeb – acum să te ţii! Am să bag spaima în sufletul tău fricos, ca să nu mai închizi ochii până mâine. Faci tu asta pentru mine, „găinuşă”, nu-i aşa?

Şi vânătorul se îndreptă spre colibă. Strecurându-se tiptil, el lăsă şarpele înăuntrul cercului de cabriesto cu care Phelim înconjurase coliba, apoi se întoarse la culcuşul său din poiană.

— Dacă în jumătate de ceas – murmură bătrânul, trăgând din nou pătura pe el – şarpele nu se suie pe prostănacul ăla de irlandez, atunci Zeb Stump e un gogoman. Ia stai! Ce-o fi asta? Drace! Nu-i chiar el?

În clipa aceea se stârni o larmă atât de puternică, încât ar fi trezit totul în jur pe o distanţă de câteva mile.

La început răsună un strigăt omenesc, mai bine zis un urlet pe care numai gâtlejul lui Phelim O'Neill putea să-l scoată; în clipa următoare începură să-i ţină isonul şi animalele şi, curând, urletele lui Phelim se pierdură într-un cor sălbatic, în care lătrăturile se amestecau cu sforăielile şi cu nechezatul de cal.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă stăpânul colibei, sărind din pat şi apropiindu-se iute de servitorul cuprins de groază. Ce necurat a pus stăpânire pe tine? Nu cumva ai văzut vreo stafie?

— O, mister Maurice, ceva mai rău decât o stafie! M-a muşcat un şarpe. Mi s-a târât pe tot corpul! Sfinte Patrick! Sunt un biet păcătos, sunt pierdut! Ah şi pesemne c-o să mor îndată!

— Zici că te-a muşcat un şarpe? Unde? Arată-mi! Zise Maurice, grăbindu-se să facă lumină.

Şi împreună cu vânătorul, care apucase şi el să intre în colibă, începu să cerceteze corpul lui Phelim.

— Nu văd nici o urmă de muşcătură – zise mustangerul, după ce-i cercetă corpul cu grijă, întorcându-l pe toate părţile.

— Nici măcar o zgârietură! Spuse scurt şi Strump.

— Nu m-a muşcat? Atunci e bine. Dar s-a târât pe mine, de-l mai simt şi acum.

— A fost oare vreun şarpe la noi în colibă – vorbi Maurice, cu îndoială. Nu cumva ai visat, Phelim?

— Cum să visez, mister Maurice? A fost un şarpe adevărat! Zău că era şarpe!

— Se prea poate să fi fost şi un şarpe – se amestecă vânătorul. Hai să ne uităm, poate-l mai găsim. În jurul colibei am văzut o funie din păr de cal. Atunci, cum de-a trecut peste ea? Staţi, l-am găsit! Şi vânătorul arăta spre un colţ unde se vedea un şarpe încolăcit. Păi nu-i decât o „găinuşă”! Pufni Stump. E tot atât de primejdios ca şi un porumbel. De muşcat, n-avea cum să te muşte. Totuşi noi o să-i venim de hac.

Zicând acestea, bătrânul apucă şarpele cu mâna, îl ridică sus deasupra capului şi-l izbi cu putere de pământ. Jivina rămase nemişcată.

— Asta-i tot, mister Phelim! Spuse Zeb Stump, strivind capul şarpelui sub călcâiul cizmei lui grele. Acum, culcă-te şi dormi liniştit, fiindcă şerpii n-or să te mai supere.

Zeb Stump împinse cât colo cu piciorul reptila ucisă şi ieşi râzând vesel din colibă. După câteva clipe se întinse pentru a treia oară în iarba poienii, cât era el de lung, dar somnul nu-l mai ocoli de astă dată.