Capitolul VI. Mustangul rotat.

Phelim nu se înşelase: era vocea stăpânului său – Maurice Gérald.

Ieşind afară, irlandezul îl văzu călare pe murg. Calul era tot numai o apă, cu coapsele şi gâtul clăbucite de spumă. Dar nu erau singuri: la capătul lassoului legat de oblâncul şeii şi întins ca o coardă, murgul trăgea după el un alt cal, abia prins de către mustanger. Era un mustang cu totul neobişnuit – o raritate chiar în uriaşele herghelii de cai sălbatici ce cutreierau preria: de culoarea ciocolatei, cu pete albe, ca un jaguar şi de o neasemuită semeţie, cu pieptul lat, coapsa arcuită şi picioarele zvelte. Într-un cuvânt, un cal de toată frumuseţea.

De trei ori la rând dăduse greş stăruinţa mustangerului de a-l prinde. Abia la a patra încercare izbuti să-şi atingă ţelul. Maurice se folosise de un lassou mai lung decât de obicei şi doar astfel putuse să-i vină de hac mustangului rotat. Cât despre dorinţa nestăpânită de a prinde, mustangul rotat, asta rămânea taina lui.

Phelim nu-şi văzuse niciodată stăpânul atât de tulburat, nici chiar atunci când se întorcea cu câte cinci sau şase cai prinşi – cum se întâmpla adeseori. În schimb, niciodată până azi nu se întâmplase să pună mâna pe o asemenea frumuseţe de cal. Mustangul rotat ar fi stârnit admiraţia oricui.

— Hip-hip-ura! Strigă Phelim, aruncându-şi pălăria în sus. Mulţumesc sfântului Patrick că tânărul nostru stăpân a prins, în sfârşit, iapa rotată! Tii, că frumos mai e! Nu-i de mirare că l-aţi gonit atâta. La dracu! Dacă ar fi să-l scoatem la iarmaroc, la noi, la Ballinosloe, am putea cere oricât pe el. Aşa, frumosule! Unde-l ducem, în ţarc?

— Nu, e primejdios: acolo ar putea să-l lovească ceilalţi cai. Mai bine să-l legăm aici, sub şopron. Castro, ca o gazdă primitoare, o să-i cedeze locul şi el o să petreacă noaptea sub cerul liber. Phelim, ia spune, ai mai văzut tu în viaţa ta un cal ca asta?

— Nu, mister Maurice, niciodată! E aşa de frumos, că-mi vine să-l mănânc, zău, deşi, la drept vorbind, ar trebui să luăm seama să nu mănânce el pe careva. N-aţi încercat încă să-l încălecaţi?

— Nu, Phelim. Dar cum am timp, mă ocup eu de el. Treaba asta trebuie făcută pe îndelete. Ar fi groaznic dacă aş vătăma cu ceva o frumuseţe de cal ca asta. Am să-l îmblânzesc abia după ce-l duc la settlement.

— Şi când aveţi de gând s-o porniţi într-acolo?

— Mâine. Va trebui s-o pornim în zori.

— Straşnic! Mă bucur nu numai pentru mine, ci şi pentru dumneavoastră, mister Maurice. Nu ştiu de-aţi băgat de seamă, da whisky-ul nostru e cam pe fund. Hoţomanii ăştia de yankei, lua-i-ar dracu să-i ia, se pricep al naibii să te păcălească. După ce că botează băutura, mai te şi ciupesc la măsură. Aşa că, ce să te miri?! O damigeană cumpărată de la ei se isprăveşte repede, repede.

— Lasă, Phelim, nu-ţi face griji. Avem whisky destul, ne-ajunge şi-n seara asta şi mâine, să ne umplem bidoanele pentru drum. Nu te pierde cu firea, prietene! Acum, haide să ne instalăm oaspetele şi pe urmă ne îngrijim noi şi de băutură; precum ştiu, ţi-e dragă mai mult ca orice pe lume.

— Şi dumneavoastră, nu, mister Maurice? Întrebă Phelim, făcându-i şiret cu ochiul.

Mustangerul se mulţumi să zâmbească şi sări sprinten din şa.

Iapa rotată fu dusă sub şopron, iar pe Castro îl legară de un copac.

Ostenit după această zi grea, mustangerul se aruncă pe pat. Nu i se mai întâmplase să zăbovească atâta la vânătoare ca să prindă un cal.

Petrecuse în şa câteva nopţi în şir – ultimele trei într-o goană neîntreruptă după iapa cea rotată – şi era frânt de oboseală. Totuşi somnul nu se lipea de el. În răstimpuri se ridica şi începea să umble încoace şi încolo prin colibă. Izbânda asta părea că nu-l linişteşte, ci dimpotrivă.

În cele din urmă, folosindu-se de dreptul său de frate de lapte, Phelim se hotărî să lămurească pricina acestei nelinişti:

— Ce-i cu dumneavoastră, mister Maurice? Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat?

— Nimic, Phelim, nimic. De ce mă întrebi?

— Păi cum să nu-ntreb?! Din ziua când v-aţi întors ultima oară din settlement, nu mai am linişte. Ceva v-a răpit somnul. Să fie la mijloc vreo fecioară mexicană? N-aş crede, ştiu că nu-s pe gustul dumneavoastră.

— Vorbeşti prostii, Phelim. Nu mi s-a întâmplat nimic. Fii fără grijă! Mai bine mi-ai da să mănânc ceva. Nu uita că de azi-dimineaţă n-am pus nimic în gură. Ce mai avem prin cămară?

— Hm, stăm cam prost cu hrană. Că doar în astea trei zile, cât aţi tot gonit să prindeţi mustangul, proviziile noastre n-au crescut. Mai avem niţică friptură rece de cerb şi nişte turtă de mălai. Dacă doriţi, încălzesc carnea îndată.

— Bine.

— N-ar fi nimerit oare să gustaţi înainte un păhărel cu vin?

— Nu zic ba.

— Să-l subţiez cu apă?

— Da, fă-mi un grog. Numai, te rog, apă proaspătă de la râu.

Phelim luă de pe poliţă un pahar de argint şi tocmai se pregătea să iasă, când Tara se aruncă deodată la uşă, lătrând zgomotos. Slujitorul păşi cu oarecare teamă în urma câinelui. Lătrăturile se transformară pe neaşteptate în scâncete de bucurie, ca la apropierea unui prieten.

— Trebuie să fie bătrânul Zeb Stump – spuse Phelim şi plecă să îndeplinească dorinţa stăpânului său.

Nou sositul se deosebea cu totul ca înfăţişare de locuitorii colibei. Era un bărbat înalt de cel puţin şase picioare, cu cizme din piele de crocodil şi cu pantalonii vârâţi în carâmbi; pantalonii, croiţi dintr-o stofă de casă şi vopsiţi cândva în fiertură de coarnă, îşi pierduseră orice culoare. Purta o bluză din piele de cerb, direct pe piele, iar deasupra o vestă verzuie, decolorată, dintr-o pânză grosolană, cum ţeseau indienii prin partea locului. O pălărie cenuşie de pâslă, foarte veche, îi întregea îmbrăcămintea sărăcăcioasă.

Tacâmul de vânător al lui Zeb Stump, caracteristic pentru vânătorii din pădurile Americii de Nord, era la fel de modest ca şi îmbrăcămintea sa. O tolbă pentru cartuşe şi un corn mare pentru praful de puşcă îi atârnau la şoldul drept de o cureluşă petrecută pe după umăr. Peste vestă era încins cu o cingătoare lată de piele, de care atârna o teacă tot de piele; din teacă ieşea la iveală mânerul grosolan al unui coşcogea cuţit de vânătoare, meşterit din corn de cerb.

În ciuda obiceiului, ce domnea printre vânătorii din Texas, îmbrăcămintea bătrânului nu vădea nici un fel de slăbiciune pentru podoabe. Totul era simplu, aproape grosolan, de parcă Zeb Stump ar fi fost împotriva zorzoanelor.

Până şi puşca, principala unealtă a îndeletnicirii sale, era cât se poate de primitivă şi atât de mare, încât, atunci când o proptea în pământ, ţeava îi ajungea până la umăr.

Zeb Stump părea un om la vreo cincizeci de ani. Era oacheş la faţă, cu un aer aspru la prima vedere. Dar dacă-l priveai cu băgare de seamă, ghiceai lesne că omul acesta nu-i lipsit de umor.

Născut şi crescut în statul Kentucky, îşi petrecuse tinereţea în mijlocul pădurilor virgine din sudul lui Mississippi, îndeletnicindu-se cu vânătoarea. Acum, în pragul bătrâneţii, rămăsese tot atât de credincios vânătorii, numai că de astă dată vâna în inima Texasului de sud-vest.

— Noroc! Zise Zeb, laconic, în chip de salut, astupând uşa colibei cu trupu-i uriaş.

— Bună seara, mister Stump – răspunse mustangerul, ridicându-se în întâmpinarea oaspetelui. Intră, ia loc!

Vânătorul nu se lăsă rugat şi înaintă, aşezându-se stângaci pe un scaun şubred. Scaunul era atât de scund, încât genunchii îi ajungeau până aproape de bărbie, iar ţeava lungă a puştii i se ridică cu vreo câteva picioare deasupra capului, ca o lance.

— Afurisite scaune! Bombăni el, nemulţumit pesemne de felul cum şedea. O buturugă ar fi fost mult mai bună. Barem când te-aşezi pe ea, nu simţi că o iei la vale.

— Încearcă şi stai acolo – vorbi stăpânul colibei, arătând spre ladă de piele din colţul încăperii. Parcă-i mai trainică.

Bătrânul Zeb nu se împotrivi şi se aşeză pe ladă.

— Ai venit pe jos, mister Stump, ca de obicei?

— Nu, bătrânica mea e afară. Am legat-o de un copac. N-am fost la vânătoare.

— Dacă nu mă-nşel, nu vânezi niciodată călare, nu-i aşa?

— Doar nu-s prost să plec la vânătoare călare.

— Bine, dar în Texas toţi vânează aşa.

— Nu ştiu dacă o fac toţi sau nu, dar ăsta-i un obicei neghiob. Obicei de oameni proşti şi leneşi. Pe picioarele mele sunt în stare să-mpuşc într-o singură zi mai mult vânat decât într-o săptămână întreagă umblând călare pe iapa mea. Ei, da, pentru voi, vânătorii de mustangi, nu se poate fără cal. Dar când te duci să vânezi niscaiva urşi, cerbi ori curcani sălbatici, dacă eşti călare, nu faci decât să sperii sălbăticiunea. Pe bătrânica mea o iau cu mine doar ca să care vânatul.

— A, şi-ai lăsat-o afară sub cerul liber! S-o ducă Phelim în şopron. Nădăjduiesc că înnoptezi la noi.

— Mulţumesc. Drept să spun, mă bizuiam pe ospitalitatea dumitale. Cât despre iapa mea, n-avea grijă. Am legat-o bine.

— Nu vrei să mănânci ceva? Phelim tocmai pregătea cina. Din păcate, nu te pot ospăta decât cu carne de cerb.

— Ce poate fi mai bun şi mai gustos decât o friptură de cerb?! Poate doar carnea de urs. Hai s-o frigem pe cărbuni! Vă dau şi eu o mână de ajutor. Mister Phelim, dacă nu ţi-e greu, du-te până afară şi adu, te rog, curcanul sălbatic care-i legat de oblânc; l-am împuşcat pe drum.

— Straşnic! Exclamă mustangerul. Proviziile noastre au secat de tot. În ultimele trei zile, cât am gonit după o frumuseţe de mustang, n-am avut puşca la mine. Şi eu şi Phelim şi Tara am cam flămânzit în timpul ăsta.

— Ce mustang? Întrebă vânătorul, plin de interes, prefăcându-se că nu aude ultimele cuvinte.

— O iapă de culoarea ciocolatei, cu pete albe. Minunat cal!

— La naiba, păi tocmai asta mă aduce încoace!

— Cum aşa?

— Am văzut mustangul ăsta de vreo câteva ori prin prerie. Zici că e o iapă? Nu ştiam. Nu m-a lăsat niciodată să mă apropii decât până la vreo jumătate de milă. Tocmai mă gândeam să-ţi spun să încerci dumneata s-o prinzi. Şi să vezi de ce. Am fost în settlement; de curând a sosit acolo un om pe care-l cunosc încă de pe vremea când vânam pe meleagurile lui Mississippi. E un plantator bogat. Trăia pe picior mare, de i-a mers vestea, mai cu seamă din pricina petrecerilor pe care le făcea. Ehei, mulţi cerbi şi mulţi curcani i-am mai dus eu pentru mesele lui îmbelşugate! Îl cheamă Pointdexter.

— Pointdexter?

— Numele ăsta îl cunosc toţi pe malurile lui Mississippi, de la Orleans până la San-Louis. Era bogat şi cred că nici acum nu-i sărac; doar a adus cu el o sută de negri! Şi-apoi, mai e cu el şi un nepot de-al lui, unul Callhown, care-i căptuşit cu dolari. Flăcăul n-are ce face cu banii, decât să-i împrumute unchiului. Ei, prietene, hai să-ţi spun ce m-aduce încoace. Singura fiică a plantatorului, la care el ţine ca la lumina ochilor, e mare amatoare de cai. În Louisiana călărea cei mai nărăvaşi cai cu putinţă. M-a auzit odată când povesteam bătrânului despre mustangul rotat şi de-atunci nu i-a mai dat pace lui tată-său; ei şi până la urmă el i-a făgăduit să răsplătească darnic pe cel care va prinde mustangul. Zicea că-i gata să dea şi două sute de dolari. Ştiam prea bine că toţi mustangerii din settlement au să pornească puhoi să prindă mustangul, dacă află de asta. Aşa că am tăcut mâlc şi m-am grăbit încoace, pe iapa mea bătrână.

— Vino cu mine, mister Stump – vorbi tânărul irlandez ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă.

Vânătorul îl urmă, puţin mirat de această invitaţie neaşteptată.

Maurice îşi conduse oaspetele în şopron, unde era legat mustangul rotat.

— Seamănă cu mustangul de care mi-ai vorbit, mister Stump?

— Să mă ia naiba dacă nu-i chiar el! Uite-l colea, gata prins! Cei două sute de dolari sunt ca şi ai dumitale. Calul ăsta merită fiecare peny din suma făgăduită, zău! Frumos mai e! Ce bucurie pe miss Pointdexter! O să-şi iasă din minţi de bucurie!