CAPITOLUL LXXVI.PIERDUT ÎN PRERIE

Zeb Stump rămase mult timp în ascunzătoare, urmărind călăreţul care se depărta cu repeziciune. Abia după ce se pierdu în crângul de salcâmi, se ridică de la pământ şi se îndreptă de spate.

Întâmplarea asta ciudată şi neaşteptată îi încâlci gândurile. Oare trebuia să se ţină după urmele potcoavei ciobite sau să pornească după călăreţ?

Întorcându-se spre locul unde zărise adineauri norişorul de fum, vânătorul văzu ceva care-l făcu din nou să se ascundă.

Văzu un călăreţ – de astă dată un călăreţ adevărat, cu capul pe umeri. Şedea puţin aplecat înainte, scrutând iarba. Nu era greu să ghiceşti ce-i preocupă: necunoscutul căuta urmele călăreţului fără cap.

— Aha, asta vrei! Şopti Zeb, Va să zică nu sunt eu singurul care ţine să dezlege misterul! Cine o fi?

Nu se pierdu mult în presupuneri. Calul venea la trap şi curând călăreţul fu atât de aproape, încât vânătorul putu să-l recunoască.

— Iosafat! Bâigui Zeb. Trebuia să mă fi gândit la asta mai devreme! Dacă nu mă-nşel, începe un nou capitol din carte; e o nouă verigă care mă va ajuta să împlinesc lanţul dovezilor… Stai liniştită, toanto! Se răsti vânătorul, la bătrânica lui. Să nu-mi clinteşti, că-ţi tai beregata!

Rămase liniştit în ascunzătoare, fără să-şi ia ochii de la călăreţul ce se apropia.

Călăreţul era Casey Callhown.

Întâlnirea cu căpitanul nu-l speria, deşi îl ştia înarmat. Rămase în umbra copacilor numai ca să vadă mai bine ce se petrece în largul câmpiei.

Callhown trecu prin faţa lui, cercetând urmele călăreţului fără cap. Până ce crângul în care dispăruse primul călăreţ îl înghiţi şi pe al doilea, Zeb Stump nu-l scăpă din ochi.

Bătrânul vânător se gândise şi mai înainte să pornească în urmărirea călăreţului fără cap. Acum merita cu atât mai mult să facă asta. După o scurtă chibzuială se hotărî. Nu avea nevoie de cine ştie ce pregătiri. Puse mâna pe frâu şi îşi îmboldi bătrâna iapă la drum. Ieşind din tufiş, apucă pe cărarea pe care tocmai trecuse Casey Callhown.

Ocolind crângul de salcâmi în care se făcuseră nevăzuţi cei doi călăreţi, îşi dădu seama că a ieşit în preria calcaroasă. Un călăreţ abia o străbătuse: călăreţul fără cap.

Nu departe, înainte, Zeb îl văzu pe căpitanul Callhown, care se învârtea descumpănit în loc. Căpitanul pierduse urma şi se străduia să o găsească. Ascuns de salcâmi, vânătorul nu-l scăpa din ochi. După ce umblă în lung şi în lat, Callhown se lăsă păgubaş. Dădu pinteni calului şi se îndreptă spre Leona.

De îndată ce pieri în zare, Zeb îşi puse şi el priceperea la încercare, dar, în ciuda experienţei sale, trebui să se dea şi el bătut.

Soarele ardea aprig. Preria, încinsă ca o plită, te orbea. Doar salamandra era singura vietate capabilă să desluşească ceva pe o asemenea lumină istovitoare.

Bătrânul vânător nu avu încotro şi se întoarse să iscodească aceleaşi urme de adineauri. Era încredinţat că truda lui nu va fi zadarnică şi că de astă dată va descoperi lucruri interesante…

Curând se găsea pe locul de unde începuse cercetarea. Porni cu paşi repezi pe firul urmelor. Iapa venea supusă după el. Se opri o singură dată: urmele a doi cai se întretăiau aici cu urma după care se ţinea el. Toate trei şirurile de urme se împleteau, se despărţeau sau se aşterneau paralel pe o distanţă de vreo douăzeci de paşi, ca din nou să se întretaie.

Cei trei cai erau potcoviţi. Vânătorul se opri să vadă mai bine urmele fiecăruia. Unul dintre cei trei cai era de rasă americană; altul era un mustang voinic: copita lui se dovedea aproape la fel de mare ca şi aceea a americanului. Americanul venea în urma mustangului, iar calul cu potcoava ruptă în urma amândurora. Tustrei goniseră pe acelaşi drum, dar nu în acelaşi timp. Zeb Stump se lămuri cu uşurinţa şi cu siguranţa omului care citeşte indicaţia pe un termometru.

— Bun! Făcu el şi porni mulţumit mai departe. Bătrânica lui venea agale din spate.

— Aici s-au despărţit – glăsui vânătorul, oprindu-se din mers şi cercetând locul cu luare-aminte. Mustangul şi calul american au apucat înainte împreună, adică au pornit în galop pe aceeaşi cărare. Calul cu potcoava ruptă a apucat în altă direcţie. Tare aş vrea să ştiu de ce? Niciodată nu mi-a fost dat să întâlnesc urme atât de încâlcite. După care să mă ţin mai întâi? Dacă mă ţin după primele două, ştiu de pe acum unde au să mă ducă. Au să mă ducă la o baltă de sânge. Să pornesc după cea de a treia, să văd unde mă duce? Cârmeşte la dreapta, bătrânico şi ţine aproape, altfel te rătăceşti şi-o să-ţi ronţăie coioţii ciolanele.

După ce-şi povăţui astfel iapa, vânătorul apucă pe urmele celui de-al treilea cal. Urmele duceau în marginea unor hăţişuri, unde abia îl purtaseră urmele împletite ale celor trei căi. Înainte se deschidea un drum larg de ţară, semănând cu o alee, pe care cititorul îl cunoştea bine. Urma potcoavei rupte se vedea ceva mai într-o parte, apoi se afunda în desiş. La vreo cincizeci de paşi, Zeb Stump găsi locul unde calul fusese legat de un copac. Bătrânul se dumiri că urmele nu merg mai departe; din locul acesta pornea o urmă în sens invers, spre prerie, dar fără să ţină acelaşi drum.

Călăreţul de pe calul cu potcoava ruptă se afundase în desiş pe jos. Se vedeau lămurit urme de paşi pe pământul mocirlos, lângă pârâul secat, unde fusese legat şi calul de copac.

Lăsându-şi iapa în acest „grajd”, vânătorul se avântă pe urmele omului. Curând îşi dădu seama că erau două urme: una mergea înainte, alta înapoi. Se ţinu după cea dintâi. Nu se miră câtuşi de puţin constatând că urma îl scoase pe aleea în apropierea căreia descoperise balta de sânge. Acum nu se mai vedea nimic. Coioţii linseseră de mult sângele.

Aici Zeb făcu o descoperire interesantă. Observă în nişte tufe un loc unde stătuse multă vreme un om, căci nu se mai vedea fir de iarbă şi pământul afânat era bătătorit de cizme sau ghete.

Urmele tălpilor duceau spre balta de sânge. Unele mergeau într-acolo, altele veneau înapoi. În plus, pe creanga unui copac, bătrânul Zeb descoperi ceea ce nu izbutise să descopere mulţimea cercetaşilor şi nici căpetenia lor – Spengler. Era un petic de hârtie înnegrit şi pe jumătate ars, care slujise drept dop de cartuş. Rămăsese agăţat acolo.

Bătrânul vânător luă peticul de hârtie, zburat pesemne de vânt şi-l întinse pe palma-i uriaşă şi bătucită. Pe hârtia mototolită şi arsă citeai nişte iniţiale cunoscute, trei litere arătând gradul şi numele cuiva: „C. C. C”.