CAPITOLUL LXXVII.O ALTĂ VERIGĂ

Nu uimire, ci satisfacţie se zugrăvi pe chipul bătrânului pe când cerceta hârtia cu pricina.

— E o bucăţică dintr-un plic – mormăia Zeb Stump. Dar câte lucruri spune! Nici toată scrisoarea n-ar fi spus mai mult. A fost folosită drept dop de cartuş. Foarte bine! Să se înveţe minte nătărăul care ia orice-i pică în mână pentru treaba asta, în loc să aibă pregătită nişte piele de cerb, unsă din belşug cu grăsime. Scris de femeie! Continuă el, privind din nou hârtia. Dar ce contează. De vreme ce-i este adresată lui, înseamnă că lui îi aparţine. S-o păstrez cu grijă.

Bătrânul vânător scoase o pungă de piele pentru tutun, în care ţinea şi amnarul şi vârî binişor înăuntru peticul de hârtie.

— Şi-acum, bătrâne Zeb Stump – zise el – mi se pare c-o să te descurci cu destulă uşurinţă în povestea asta misterioasă. Unele lucruri nu-s încă lămurite, pe alocuri firul se va rupe, dar n-are a face. Victima, oricine o fi ea, stătea pe locul bălţii de sânge. Ucigaşul, oricine o fi el, stătea în spatele copacului. Dacă liota aia de mucoşi nu-mi încurca treburile, mai aflăm câte ceva. N-am ce face. Urmele sunt bătătorite fără milă. Ca să merg înainte, în aceeaşi direcţie, n-are nici un rost. Mai bine o pornesc pe urma care duce înapoi, dacă se poate, să dibui încotro şi-a purtat stăpânul calul cu potcoava ruptă, după vânătoarea de aici. Haide, bătrâne, după urma de cizmă.

Şi vânătorul porni pe urmele ucigaşului ce făceau cale întoarsă.

Numai, într-un loc sau două se desluşeau lămurit. Dar Zeb descoperi că omul care lăsase aceste urme se înapoiase la locul unde fusese legat calul.

Bătrânul părăsi pentru o vreme urma omului cărei umblase pe jos. Se întoarse şi ieşi într-o poiană mare, cu gândul să facă alte cercetări. Curând observă nişte urmei foarte clare – altfel de urme. Ele călcau pe o cărare bine bătătorită ce străbătea poiana dintr-o parte în cealaltă. Îşi dădu seama că e vorba de o cărare a fiarelor. Dădu să iasă din poiană şi deodată se opri în loc.

— Fir-ar să fie! Mor de ciudă că las baltă treaba aici dar n-am vreme. Eh, dă mai merg niţel după urmele astea. Bătrânica mea o să mă aştepte, n-am ce-i face.

Înaintă pe cărarea fiarelor, pe unde trecuse şi detaşamentul lui Spengler. Într-un loc nisipos, presărat cu pietre şi fără pic de iarbă, se opri. În mijloc se înălţa un copac uriaş, cu crengile întinse orizontal. Una dintre ele ceva mai scundă tăia cărarea, astfel încât călăreţul n-ar fi putut să treacă fără să se aplece. Zeb privi creanga cu luare-aminte. Descoperi o zdrelitură, ce-i drept, nu prea mare.

— Asta-i de la capul unui om! Se gândi vânătorul. Omul care venea pe cal! După o asemenea izbitură trebuia să cadă la pământ… Ura! Strigă bătrânul, triumfător! Chiar aşa e! Uite urma călăreţului căzut la pământ. Uite, pe aici s-a târât. Acum pricep ce-i cu umflătura aia misterioasă. Ştiam eu că nu-i de la gheare de sălbăticiune!

Se depărtă de copac, strălucind de bucurie şi porni sprinten înainte. De astă dată nu pe cărarea pe unde mersese fiara, ci pe urmele omului care se lovise de creangă. Se ţinea după nişte semne de neobservat pentru un altul, dar pentru el cât stâlpii de pe marginea unui drum. Creanga copacului, lianele ce atârnau rupte, pământul bătătorit – totul spunea că pe acolo a trecut un om.

Merse înainte până străbătu în întregime calea urmată de nefericitul călăreţ şi ieşi pe malul pârâului. Descoperise o nouă verigă. Încă puţin şi taina avea să fie dezlegată.