Capitolul I.Preria pârjolită

Soarele orbitor al amiezii inunda nesfârşita câmpie a Texasului, ce se deschidea la vreo sută de mile spre miazăzi de vechiul oraş spaniol San-Antonio.

Undeva înainte, sub trâmba razelor aurii, se desluşea ceva neobişnuit pentru preria sălbatică: un şir de furgoane cu coviltirele bombate şi de o albeaţă ce-ţi lua ochii. Erau zece cu totul – prea puţine pentru o caravană comercială sau de stat; mai degrabă aparţineau vreunui colonist ce-şi transporta avutul într-una din noile aşezări de pe malul Leonei.

Înşiruite pe o mare distanţă, furgoanele se târau înainte prin savana chinuită de arşiţă, atât de încet, încât mişcarea lor aproape că nici nu se băga de seamă. Doar câte o antilopă ce fugea speriată sau câte un uliu ce se înălţa cu ţipăt în aer arătau că furgoanele se mişcă într-adevăr.

La ceasul acela de odihnă al amiezii nu vedeai nici un semn de viaţă în toată preria – nici pasăre înălţată în zbor, nici fiară avântată în fugă: toată suflarea stătea pitulată la umbră. Singurul omul – pasămite în goană după bogăţie – îşi urma drumul fără oprire, sub ochiul de foc al soarelui.

Judecând după toate, caravana aparţinea, se vede, vreunui emigrant bogat, şi nu numai simplu colonist. La fiecare furgon – cea mai bună producţie de Pittsburg – trăgeau câte opt catâri voinici. O sumedenie de sclavi negri însoţeau caravana. Femeile cu copiii stăteau cuibărite prin furgoane, în timp ce bărbaţii păşeau pe de lături ori veneau obosiţi în urma convoiului. În frunte era o trăsură trasă de nişte catâri zdraveni de Kentucky.

Pe capră acesteia, un sclav negru se perpelea de căldură în livreaua lui.

Totul arăta lămurit că nu-i vorba de vreun biet colonist din statele de nord, pornit la drum să-şi caute aiurea un rost, ci de un bogătaş din sud care, neîndoielnic şi-a cumpărat o plantaţie şi merge să se statornicească acolo.

Într-adevăr, caravana aparţinea plantatorului Woodley Pointdexter. Acesta debarcase împreună cu familia la Indianola, în golful Matagord, şi acum străbătea preria, îndreptându-se spre noua-i proprietate.

În fruntea convoiului călărea însuşi plantatorul – un bărbat înalt, slab, de vreo cincizeci de ani, cu faţa palidă, puţin gălbuie, cu o înfăţişare mândră şi aspră. Era îmbrăcat simplu, dar cu gust – haină de alpaca croită larg, vestă de atlaz negru şi nişte pantaloni de nanchin. Vesta lăsa să i se vadă cămaşa din pânză fină, strânsă la guler cu o panglică neagră. În picioarele sprijinite în scări avea ghete din piele moale. O pălărie de pai cu borul larg îi apăra faţa de razele arzătoare ale soarelui sudic.

Alături de el mergeau alţi doi călăreţi – unul în dreapta, altul în stânga. Primul era un băieţandru – să tot fi avut douăzeci de ani; celălalt, tânăr şi el, părea însă cu vreo şapte ani mai mare. Băieţandrul era chiar fiul lui Pointdexter. Ţi-era drag să te uiţi la faţa lui deschisă şi plină de viaţă, mai ales în contrast cu aerul sever al tatălui său şi cu înfăţişarea mohorâtă a celuilalt călăreţ. Tânărul purta o bluză largă dintr-o pânză sinilie de bumbac, nişte pantaloni dintr-o pânză asemănătoare şi o panama cu borul moale. Îmbrăcămintea aceasta nu numai că se potrivea cu chipul său tineresc, dar corespundea de minune cerinţelor climei sudice.

Cel de al treilea călăreţ era nepotul plantatorului, ofiţer în rezervă din cavalerie. Avea haine de croială cazonă, dintr-un postav albastru-închis şi chipiu de stofă.

Puţin mai în urma lor venea un alt însoţitor al convoiului – un om cu trăsături aproape grosolane, îmbrăcat mai simplu decât ceilalţi. Judecând după iscusinţa cu care plesnea din bici, ghiceai lesne că e supraveghetorul sclavilor plantatorului.

În trăsura din fruntea convoiului călătoreau două tinere – una cu pielea de o albeaţă strălucitoare, cealaltă cu pielea tuciurie. Cea dintâi era fiica lui Pointdexter singura lui fiică, cealaltă slujitoarea acesteia, o sclavă.

Coloniştii veneau de pe malurile lui Mississippi, din statul Louisiana. Dar plantatorul nu făcea parte dintre băştinaşii acestui stat sudic: înfăţişarea lui mărturisea din prima clipă că nu e un creol. În schimb, în trăsăturile fiului şi, mai cu seamă, în trăsăturile fine ale fiicei sale trăia într-o vie oglindire frumosul tip al strămoşilor francezi.

Woodley Pointdexter era unul dintre marii proprietari de plantaţii de trestie de zahăr din Sud. Dusese o viaţă de risipă, fiind vestit prin largă-i ospitalitate. În cele din urmă se ruinase şi se văzuse nevoit să-şi părăsească plantaţiile din Louisiana pentru a se stabili, împreună cu familia, în preria sălbatică din sud-vestul Texasului.

Soarele stătea aproape în crucea cerului. Călătorii înaintau domol, călcându-şi umbra sub pas. Călăreţii albi, istoviţi de zăpuşeală, se ţineau tăcuţi în şa. Ba până şi negrii cei deprinşi cu arşiţa conteniseră cu vorba lor monotonă şi cântătoare; se adunaseră pâlcuri-pâlcuri în spatele furgoanelor şi, osteniţi, îşi târau paşii, fără o vorbă. Doar pocnetul răsunător al bicelor şi strigătele surugiilor tulburau liniştea apăsătoare din jur.

Caravana abia se mişca, de parcă ar fi mers pe dibuite. De fapt, nu exista un drum adevărat. Făgaşul pe care înaintau se cunoştea doar după urmele de la carele ce trecuseră pe acolo mai înainte, abia întipărite în iarba culcată la pământ.

Plantatorul socoti în gând distanţa străbătută şi îşi zise că mai au de făcut vreo douăzeci de mile până la destinaţie. Nădăjduia că vor sfârşi călătoria înainte de căderea nopţii şi, din pricina asta, îşi zorea şi oamenii, în ciuda arşiţei.

Deodată, supraveghetorul făcu semn caravanei să se oprească şi porni în goană spre stăpân. Gesturile lui trădau îngrijorarea.

— Ce s-a întâmplat, Sanson? Întrebă plantatorul, după ce călăreţul ajunse lângă el.

— Iarba e arsă. A fost foc în prerie.

— Da, o fi fost, dar s-a stins. Nu văd nicăieri fum.

— E adevărat, sir, nu se vede – se grăbi să încuviinţeze supraveghetorul. Am vrut doar să spun că preria a ars şi că e neagră toată ca tăciunele…

— Şi ce-i cu asta? Cred că putem să ne vedem liniştiţi de drum, fie că mergem printr-o prerie pârjolită, fie că mergem printr-una verde.

— Ce prostie, John Sanson, să faci atâta zarvă pentru nişte fleacuri! Se amestecă în vorbă nepotul lui Pointdexter. De ce sperii oamenii de pomană? Hei, negrilor, la drum! Hai mişcă! Mână înainte, mână înainte!

— Dar cum o să mai găsim drumul, domnule căpitan Callhown? Întrebă supraveghetorul de sclavi.

— Şi de ce, mă rog, să găsim drumul? Multe năzbâtii mai îndrugi şi tu! Doar nu l-am pierdut, nu-i aşa?

— Ba eu mă tem c-am pierdut drumul. Urmele roţilor nu se mai văd: au ars o dată cu iarba.

— Ce-are a face? Cred că putem străbate porţiunea pârjolită şi fără ajutorul urmelor. Iar când ieşim de partea cealaltă a preriei, dăm din nou de ele.

— De, ştiu eu… – Făcu naiv supraveghetorul, care cunoştea bine marginea apuseană a preriei. Numai dacă a mai rămas ceva şi acolo. Eu nu văd nimic din şa: oricât te-ai căzni, nu zăreşti nimic care să semene a prerie.

— Hei, la drum, negrilor! Mână-nainte: strigă poruncitor Callhown şi dădu pinteni calului, fără să-l mai învrednicească pe supraveghetor cu un răspuns.

Caravana se urni din loc, dar când ajunse în marginea pârjolită a preriei se opri iarăşi, de astă dată fără vreo poruncă.

Călăreţii se traseră ceva mai deoparte, să se sfătuiască, înaintea lor, cât vedeau cu ochii, se desfăşura preria nesfârşită şi înnegrită de pârjol. Nici o plantă, nici o mlădiţă verde, nici o frunză măcar nu scăpase de foc. Până hăt în zare totul era o privelişte cumplită. Bolta de un albastru viu a cerului sudic părea şi ea întunecată aici. Iar soarele, deşi nu-l umbrea nici un nor, părea că nu mai vrea să lumineze, parcă se posomorâse şi el la vederea pământului pârjolit.

După toate semnele, focul izbucnise în timpul solstiţiului de vară, la pârga ierburilor.

Sanson nu minţise spunând că urmele au ars o dată cu iarba şi că ei n-au să mai poată găsi drumul.

— Ce-i de făcut? Întrebă plantatorul, cu oarecare descumpănire în glas.

— Vrei să ştii ce-avem de făcut, unchiule Woodley? Să ne continuăm drumul, desigur. Râul curge şi dincolo de porţiunea pârjolită, fără doar şi poate. Dacă nu găsim cumva un văd până la jumătate de milă, urcăm în susul apei sau apucăm, la vale, depinde.

— Ascultă, Casey, aşa ne putem rătăci.

— Ei, asta-i! Porţiunea pârjolită nu-i prea întinsă. Şi-apoi, nu-i nici o nenorocire dacă ne abatem puţin din drum; mai devreme ori mai târziu, tot ieşim la râu.

— Bine, dragul meu, tu ştii mai bine decât mine. Sunt de acord să te urmăm.

— Fii fără grijă, unchiule! Eu am făcut pe călăuza în împrejurări mai grele… Hei, la drum, negrilor! După mine!

Şi căpitanul aruncă o privire plină de înfumurare în direcţia trăsurii. Un chip fermecător şi umbrit de nelinişte apăru de după perdeluţa portierei. Callhown dădu pinteni calului şi porni înainte, cu acelaşi aer îngâmfat.

Corului de bice care umplu din nou văzduhul cu pocnetele, i se adăugă acum tropotul celor optzeci de catâri, învălmăşite cu scâncetul roţilor. Furgoanele se puseră iar în mişcare. Catârii goneau de zor. Faţa neagră a preriei, cu care nu erau deprinşi, îi speria. Copitele lor abia se lăsau în cenuşă, că se şi ridicau. Puţin câte puţin animalele se liniştiră. În felul acesta caravana mai înainta aproape o milă, apoi se opri din nou.

Priveliştea – dacă am putea să o numim astfel – se schimbase, dar nicidecum în bine. Totul era negru până în zare, ca şi mai înainte. La o vreme însă, şesul se schimbă pe nesimţite într-un relief neregulat, cu ridicături muntoase şi dealuri scunde însoţite de văi. Nu se putea spune că pe aici lipseau cu desăvârşire copacii, deşi ceea ce vedeau călătorii noştri numai cu multă îngăduinţă merita acest nume. Pe aici creşteau arţari pitici mexicani, unii stingheri, alţii grămădiţi în mici pâlcuri. Frunzişul lor ajurat pierise ca şi când nici n-ar fi existat vreodată, iar tulpinile carbonizate şi crengile tăciunite se înălţau ca nişte negre schelete în văzduh.

— Ai rătăcit cumva drumul, prietene? Întrebă plantatorul, apropiindu-se în grabă de nepotul său.

— Nu, unchiule, cel puţin până acum. M-am oprit niţel să cercetez locul. Pesemne că drumul trece prin valea de colo. Am mers bine. Putem înainta fără nici o grijă. Iau asupra mea toată răspunderea.

Porniră din nou. Coborâră povârnişul şi o ţinură în lungul văii, apoi urcară pe culmea unui deluşor. Şi iarăşi se opriră.

— Te-ai rătăcit, Casey? Repetă plantatorul întrebarea de adineauri, apropiindu-se de nepotul său.

— Drace, mă tem că da! Nici diavolul n-ar fi în stare să se descurce într-un iad ca asta! Nu, nu! Zise el deodată, văzând trăsura venind şi vrând să-şi ascundă zăpăceala. Acum mi-e limpede totul. Iată, în partea aceea e râul, n-am nici o îndoială. Înainte!

Şi căpitanul dădu pinteni calului, deşi nu ştia nici el singur încotro ar trebui să se îndrepte. Furgoanele îl urmară îndată.

Negrilor însă nu le scăpă zăpăceala lui Callhown. Ei îşi dădeau seama că nu merg în linie dreaptă, ci se învârtesc în cerc printre tufişurile tăciunite de pe dealuri şi de prin văile pârjolite.

Dar iată că strigătul plin de încredere al călăuzei le trezi nădejdea în suflet. Şi, drept răspuns, bicele se ridicară în aer ca la o poruncă, iar pocnetul lor răsunător se amestecă cu exclamaţiile bucuroase ale oamenilor.

Curând, caravana ieşi din nou la drum umblat – se vedeau lămurit urme proaspete de roţi şi de copite. Era neîndoios că o altă caravană, asemănătoare cu a lor abia trecuse pe acolo. Ea înaintase desigur în direcţia râului Leona; se putea foarte bine să fi fost un convoi de stat, în drum spre fortul Indge. Trebuia deci să meargă pe urmele ei. Fortul se afla chiar în calea lor şi de acolo nu mai aveau mult până la destinaţie.

Se părea că lucrurile stau minunat. Căpitanul, îmbărbătat, porunci oamenilor, cu o vădită mulţumire de sine, să meargă înainte.

Merseră aşa vreo milă şi mai bine, ţinându-se după urmele găsite. Acestea nu călcau în linie dreaptă, ci se tot încolăceau pe după tufişuri arse. Treptat-treptat, siguranţa lui Casey Callhown se destramă şi o expresie mohorâtă i se aşternu pe faţă. Căpitanul îşi dădu deodată seama că urmele celor patruzeci şi patru de roţi după care se ţineau ei sunt urmele propriei lor caravane.