Prolog

Cerbul dormitează legănat de liniştea nopţii ce domneşte în savana din Texas; deodată tresare, aude un tropot de cal. Nu-şi părăseşte însă culcuşul verde şi nici nu sare în picioare. Doar îşi saltă uşor capul frumos, arătându-şi pentru o clipă coarnele deasupra ierbii înalte. Ascultă cu încordare: nu cumva aleargă mustangul1 pe păşunea învecinată?

Iarăşi se aude tropotul de copite. Numai că de astă dată se desluşeşte şi un sunet nou – o cadenţă metalică: scrâşnetul oţelului izbit în piatră.

Cerbul e cuprins de nelinişte. Sare în lături şi o porneşte în goană prin prerie. Şi abia departe se opreşte şi cutează să-şi întoarne privirile: cine oare i-a tulburat somnul?

Sub raza vie a lunii lucitoare pe cerul sudic, cerbul recunoaşte pe cel mai crâncen duşman al său: omul. Omul se apropia călare.

Dă să o rupă iarăşi la fugă, dar înfăţişarea stranie a călăreţului îl ţintuieşte locului. Cu burta lipită de pământ şi cu botul adus îndărăt, cerbul continuă să privească, în ochii lui mari, căprui se oglindeşte teama şi nedumerirea.

Ce-l face oare să privească atât de stăruitor?

Calul? E un cal înşeuat, care poartă frâu… fără nimic deosebit în înfăţişare. Să-l fi înspăimântat călăreţul? Iată ochiul întâlneşte ceva neobişnuit, ceva care înfioară.

Călăreţul nu are cap!

Cercetându-l pentru ultima oară cu privirile rătăcite, de parcă s-ar fi străduit să priceapă ce dihanie nemaivăzută i-a stârnit spaima, cerbul o rupe la goană spre inima preriei. Aleargă fără să se mai uite îndărăt. Se scufundă în apa Leonei şi, abia după ce ajunge pe celălalt mal, se simte la adăpost de primejdie.

Fără să ia în seamă spaima cerbului, ba parcă fără măcar să-i simtă prezenţa, călăreţul fără cap îşi urmează netulburat drumul.

Se îndreaptă şi el spre râu, dar nu pare să se grăbească de fel, înaintează în pas măsurat, liniştit, aproape solemn. Cufundat în gânduri, sloboade frâul şi calul se apleacă şi rupe în răstimpuri câte o gură de iarbă. Iar când, speriat de coioţi2, încremeneşte locului şi-şi saltă capul sforăind, călăreţul nu-l îndeamnă la drum nici cu vorba, nici cu vreo smucire nerăbdătoare. Stăpânit de gânduri, nu ia aminte la nimic din ce se petrece în jurul său. Dar nu-şi trădează taina prin nici un sunet, prin nici o şoaptă.

Poartă aruncat pe umeri un serapé3 ce se desface în bătaia vântului, dezgolindu-i pieptul şi cizme înalte, din blană de jaguar. Apărat astfel de umezeală nopţii şi de ploile tropicale, călăreţul îşi continuă drumul, tăcut ca stelele ce sclipesc deasupra-i, nepăsător ca greierii ce ţârâie în iarbă, ori ca vântul uşor de stepă ce-i flutură veşmântul.

Deodată, ceva pare să-l trezească din gânduri: calul a iuţit pasul. Îşi scutură coama şi nechează vesel. Cu gâtul întins şi cu nările fremătând, o porneşte la trap şi apoi, pe nesimţite, la galop.

Apropierea râului – iată ce l-a zorit!

Abia în mijlocul apei se opreşte. Şi o dată cu el, se cufundă în valuri, până la genunchi şi călăreţul.

Calul bea cu lăcomie să-şi potolească setea. Într-un târziu se urneşte domol spre malul din faţă şi urcă sprinten povârnişul.

Ajuns sus, călăreţul fără cap zăboveşte, de parcă şi-ar aştepta fugarul să se scuture de apă; pe urmă se urneşte, iarăşi la drum.

De jur împrejur se desfăşoară savana cea fără de sfârşit. Şi în lumina tainică a lunii, depărtările ei par a se contopi cu bolta albastră.