Capitolul XLVI.Tainica mărturisire

De cum mijiră zorile, Casa del Corvo se şi trezi la viaţă. Tot mai mulţi oameni se adunau în curte. Nu erau militari, dar erau înarmaţi până-n dinţi. Unii purtau puşti greoaie de vânătoare, cu o singură ţeava, alţii puşti mai mici, cu două ţevi, alţii pistoale ori revolvere, alţii cuţite mari, ba chiar şi bâte.

Îmbrăcămintea le era la fel de pestriţă: flanele roşii de Kentucky apăreau alături de camizole indiene din pânză; aici vedeai pantaloni cafenii din stofă de casă, dincolo pantaloni albaştri de bumbac, aici pălării cu borul larg, dincolo şepci de piele, aici cizme înalte din piele tăbăcită, dincolo încălţări din piele de cerb.

O asemenea adunare pestriţă de oameni voinici şi înarmaţi e un tablou din cele mai obişnuite în ţinuturile de graniţă ale Texasului. Chiar şi când au cele mai paşnice gânduri, ei tot înarmaţi umblă: aşa e obiceiul în Texas.

În dimineaţa aceea, oamenii se adunaseră în curtea Casei del Corvo, ca să continue căutarea lui Henry Pointdexter, fiul dispărut al plantatorului. Unii luaseră parte şi la cercetările din ajun, dar cei mai mulţi mergeau astăzi pentru întâia oară. Asta, fie din pricină că locuiau în settlemente mai depărtate, fie că lipsiseră de acasă. Iată de ce grupul era mult mai numeros.

Printre ei se aflau şi câţiva rangeri21. Nu se deosebeau de ceilalţi nici prin îmbrăcăminte, nici prin arme. Un străin n-ar fi recunoscut niciodată un ranger, dar ei se cunoşteau între ei. Toţi vorbeau despre uciderea lui Henry Pointdexter. Maurice-Mustangerul era învinuit de crimă.

Apariţia călăreţului fără cap în prerie stârnise discuţii însufleţite. Scepticii priveau totul ca pe o născocire şi, la început, nu credeau nimic. Curând se văzură însă nevoiţi să se dea bătuţi în faţa numeroşilor martori oculari.

Oamenii îl aşteptau pe Woodley Pointdexter, care urma să conducă expediţia. Aşteptau dispoziţiile acestuia.

Plantatorul zăbovea plecarea, nădăjduind să găsească o călăuză capabilă să le arate drumul spre Alamo şi să-i conducă până la coliba lui Maurice-Mustangerul. Dar nu găsea un asemenea om. Printre plantatorii, negustorii, băcanii, juriştii, vânătorii şi geambaşii de cai, ca şi printre sclavii adunaţi acolo, nu era nimeni care să ştie unde se află coliba de pe Alamo.

Până la urmă se lămuri că un singur om din settlement putea să ia asupra sa această sarcină – Zeb Stump. Dar Zeb Stump nu era de găsit. Plecase ca de obicei pe undeva departe, la vânătoare. Câţiva îl căutaseră zadarnic în toate părţile.

În schimb, în Casa del Corvo se afla o femeie care ar fi putut să le arate fără greş drumul spre coliba mustangerului. Numai că Woodley Pointdexter nu avea de unde să ştie asta.

Şi era bine că nu ştia. Căci dacă trufaşul plantator ar fi bănuit măcar că Louise poate să-i călăuzească spre coliba singuratică de pe Alamo, durerea pentru fiul pierdut ar fi sporit la gândul că fata lui a apucat pe căi greşite.

Ultimul om trimis după Zeb Stump se întoarse şi el tot singur. Nu se putea să mai zăbovească: setea de răzbunare îi stăpânea prea mult.

Hotărâră să pornească la drum, fără călăuză.

Grupul călăreţilor abia apucă să se depărteze de Casa del Corvo, că aici se văzură doi oameni care cunoşteau la fel de bine drumul spre Alamo. Era o întâlnire neaşteptată, o simplă întâmplare: Zeb Stump, întors de la vânătoare, venea să-i aducă nişte vânat plantatorului.

Pentru Zeb Stump, Louise Pointdexter era, se înţelege, acasă. Mai mult: fata ardea să-l vadă. Dorinţa de a sta de vorbă cu bătrânul vânător era atât de mare, încât în ajun Louise pândise drumul toată ziua.

Grupul gălăgios al călăreţilor nici nu se pierdu bine în depărtare, când Louise îl zări pe Zeb Stump. Bătrâna-i iapă venea agale, sub povara îmbelşugată a prăzii. Vânătorul era pe celălalt mal al râului, dar o şi apucase spre haciendă.

Dând cu ochii de silueta lui de uriaş, fata se bucură din suflet. Simţea în omul acesta un prieten, căruia putea să-i încredinţeze orice taină.

Louise urcă să-l aştepte pe azotee, cu mult înainte ca Stump să ajungă în curte.

Vânătorul se îndrepta liniştit spre conac. Era voios, nici gând să bănuiască cele petrecute aici. Pe chipul lui se zugrăvi o adâncă nedumerire găsind poarta zăvorită. Asta nu intra în obiceiurile casei Pointdexter. Înfăţişarea posomorâtă a negrului îl miră şi mai mult.

— Ce-i cu tine, prietene Pluto? Eşti întunecat ca un nor. Şi de ce ai zăvorit poarta în toiul zilei? S-a întâmplat ceva?

— Da, da, mister Stump. Nenorocire! Mare, mare nenorocire!

— Spune mai repede! Îl zori vânătorul. Hai, dă-i drumul! Mai mare nenorocire decât se citeşte pe mutra ta nici nu cred să existe. E vorba de tânăra ta stăpână? Cu neputinţă! Miss Louise…

— Nu, nu, miss Louise nu păţit nimic. E ceva cam la fel. Tânăra miss acasă. Intraţi, mister Stump. Spune miss singură la dumneavoastră vestea îngrozitoare.

— Şi stăpânul tău? E acasă?

— Oh, nu, nu! Stăpân plecat. Acum departe. De un sfert ceas plecat. Plecat prerie, unde umblă cai sălbatici. Acolo unde făcut vânătoare luna trecut.

— În, prerie? Umblă unde cai sălbatici? Păi ce i-a venit? Cine-a mai plecat cu el?

— Ooh, mister Callhown şi încă mulţi. O, mulţi oameni… Pluto spune adevărul.

— Bine. Tânărul tău stăpân, Henry, a plecat şi el?

— O, mister Stump, tocmai asta nenorocire! Mister Henry plecat, dar el nu întoarce niciodată acasă. Calul întors în goană singur, plin de sânge. Vai, vai, oamenii spun că mister Henry mort!

— Mort? Ce tot îndrugi tu, Pluto?

— O! Adevăr-adevărat, mister Stump. Greu la mine să spun… Toţi plecat caute cadavru.

— Ţine, du astea la bucătărie. Uite un curcan şi nişte găini sălbatice. Pot s-o văd pe miss Louise?

— Sunt aici, mister Stump. Pofteşte! Se auzi un glas cristalin, pe care vânătorul îl cunoştea atât de bine, numai că astăzi era copleşit de tristeţe, încât Zeb Stump mai-mai să creadă că i-a vorbit altcineva. Vai! Tot ce-a spus Pluto e adevărat. Fratele meu a dispărut. Nimeni, nu l-a mai văzut de alaltăieri noapte. Calul lui s-a întors acasă cu şaua mânjită de sânge. Oh, mister Zeb, mi-e şi groază să mă gândesc!

— Mda, cumplite veşti aud. Va să zică a plecat de-acasă şi calul lui s-a întors singur. N-aş vrea să vă îndurerez, miss Louise, dar mă gândesc că v-aş putea fi de ajutor şi pentru asta am nevoie de amănunte.

Louise îi povesti tot ce ştia. Nu-i ascunse decât cele petrecute în grădină şi înainte de asta. Pomeni apoi de Oberdoofer, care socotea că Henry a plecat pe urmele mustangerului.

Zeb Stump rămase adânc tulburat. Iar atunci când Louise îi mărturisi că Maurice era învinuit că l-a omorât pe fratele ei, bătrânul izbucni revoltat:

— Minciună! Calomnie! Numai nişte ticăloşi au putut să scornească aşa ceva! Cu neputinţă! Cu neputinţă! Mustangerul nu-i în stare de-o asemenea faptă. N-am să cred niciodată! Ce să-l îmboldească? Dacă ar fi fost în relaţii proaste, mai înţeleg. Dar nu-i adevărat! Îi cunosc părerea despre fratele dumneavoastră, chiar el mi-a spus-o. E drept, nu-l putea suferi pe vărul dumneavoastră, dar aş vrea să ştiu, cine-l îndrăgeşte? Iertaţi-mă că v-o spun. Dacă între fratele dumneavoastră şi mustanger ar fi avut loc o ceartă, o neînţelegere, atunci…

— Nu, nu! Strigă creola într-o răbufnire de durere, uitând de orice prevedere. Fratele meu şi mister Gérald s-au împăcat. Henry mi-a spus-o singur, iar Maurice…

Privirea vânătorului o făcu să amuţească. Fata îşi ascunse faţa în mâini şi izbucni în prins.

— Va să zică tot a fost ceva între ei! Murmură Zeb. Miss Louise, spuneaţi că fratele dumneavoastră s-a certat cu…

— Dragul meu, bunul meu Zeb Stump! Se tângui ea, descoperindu-şi faţa şi privindu-l drept în ochi, încât bătrânul se fâstâci de-a binelea. Făgăduieşte-mi că n-ai să spui nimănui, niciodată! Făgăduieşte-mi asta ca un prieten, ca un om cinstit şi cumsecade. Îmi făgăduieşti?

Vânătorul ridică mâna-i uriaşă şi se lovi cu ea în piept într-un chip foarte grăitor. După cinci minute cunoştea taina pe care o femeie, îndeobşte, se fereşte să o dea în vileag şi pe care o încredinţează numai aceluia care-i cu adevărat demn de încredere.

Zeb Stump nu se prea miră auzind această mărturisire.

— Nu văd nimic neobişnuit aici, miss Louise! Mormăi el, înţelegător. Nu văd nimic de ruşine în ce mi-aţi spus. Femeia rămâne veşnic femeie: în prerie, ca şi în orice alt colţişor de pe lume. Dacă cineva ar susţine că, dăruindu-vă inima mustangerului, iubiţi un om care nu vă merită iubirea, ar săvârşi o mare greşeală. E un flăcău de ispravă şi merită dragostea dumneavoastră. Încolo, tot ce mi-aţi spus nu face decât să-mi întărească şi mai mult convingerea că Maurice n-a putut săvârşi o asemenea nelegiuire. Asta, se înţelege, numai dacă lucrurile s-au întâmplat aievea şi nu-s niscaiva născociri. La urma urmei, unde-s dovezile? Asta e singura dovadă, că i s-a întors calul acasă cu şaua mânjită de sânge?

— Din nefericire, s-au găsit şi alte dovezi. Ieri, cercetările au ţinut toată ziua. Au mers mult după nişte urme şi-au descoperit ceva de care n-au vrut să-mi spună nimic. Mi s-a părut că tata s-a ferit să-mi vorbească şi pe ceilalţi m-am temut să-i întreb. Azi au plecat iar, cu puţin înainte să te zăresc venind.

— Şi mustangerul? Ce spune în apărarea lui?

— A, nu ştii? Nici el nu-i de găsit! Poate că a pierit de aceeaşi mână care mi-a răpus fratele.

— Spuneţi că au dibuit nişte urme? Va să zică au să-l găsească. Dacă e în viaţă, nu poate să se afle decât pe Alamo, De ce n-au pornit într-acolo? Aha, înţeleg! Nimeni nu ştie prea bine pe unde-i Alamo. Şi dacă i-a călăuzit mucosul de Spengler, n-au găsit nici o urmă în preria calcaroasă. Ziceţi că au apucat în aceeaşi direcţie?

— Tocmai de-asta voiam să te văd. Azi au plecat cu tata o mulţime de oameni. Printre ei şi câţiva rangeri. În timp ce se depărtau, i-am auzit vorbind de linşaj. Unii jurau să se răzbune. Gândeşte-te, mister Zeb, ce se va întâmpla dacă-l vor găsi pe Maurice şi el nu va şti să-şi dovedească nevinovăţia! Îţi închipui de ce sunt în stare toţi oamenii aceştia mânaţi de ură, având pe deasupra şi un ajutor cum e Callhown? Bunul meu Zeb, de dragul meu, de dragul lui, de dragul prieteniei noastre, du-te şi caută-l, du-te repede! Trebuie să ajungi acolo înaintea lor şi să-l previi pe Maurice. Calul dumitale nu-i prea iute. Ia-l pe al meu ori pe oricare vrei. Numai grăbeşte-te.

— Aveţi dreptate – încuviinţă vânătorul, pregătindu-se să plece. Se înţelege, toate astea pot să sfârşească prost pentru tânărul mustanger. Am să fac totul ca să-l ajut. Nu vă îngrijoraţi, miss Louise. Ajung eu şi cu bătrânica mea. Cu fugara dumneavoastră cea rotată, nu ştiu de ce, nu-mi prea vine s-o pornesc la drum. Şi-apoi, bătrânica mea e gata de plecare… Ei, rămâneţi cu bine! Nu vă faceţi inimă rea, poate că nu i s-a întâmplat nimic rău nici frăţiorului. Cât despre Maurice-Mustangerul, el e curat ca un prunc. Pentru mine, unul, asta e limpede, limpede ca lumina zilei!