Capitolul XLVII.Scrisoarea interceptată

Pradă unei spaime ucigătoare, El Coyot şi cei trei din ceata lui se repeziră la cai şi săriră în şa. Nici gând să se mai întoarcă la coliba mustangerului. Singura lor dorinţă era să se ştie cât mai departe de coliba singuratică. Erau convinşi că l-au văzut pe „don Mauricio”, doar îl ştiau toţi trei. Diaz îl cunoştea mai bine, e adevărat, dar şi ei îl ştiau destul ca să-şi dea seama că arătarea fără cap nu era altul decât irlandezul.

Recunoscuseră calul, cizmele impermeabile de jaguar, serapéul ţesut de indienii din tribul Navaho, care se deosebea prin culorile-i vii de obişnuitele serapéuri mexicane şi, în sfârşit, pălăria.

Din nefericire, calul nu stătuse în loc şi nu văzuseră capul ca lumea. Era ascuns sub o pălărie – un sombrero negru şi lucios, cum purta Maurice-Mustangerul. Luna tocmai aruncase o fâşie de lumină asupra pălăriei. Pe urmă văzuseră un câine mare şi Diaz îl recunoscu: era câinele irlandezului, care se repezise spre ei mârâind furios.

Ce-i drept, nu mai era nevoie de asta, căci şi aşa o luaseră la goană.

Călăreţii alergau mâncând pământul prin hăţişuri. Se căţărară pe povârnişul abrupt, dar nu prin trecătoarea unde aveau de gând să săvârşească omorul şi, într-un târziu, ieşiră în câmpie. Goniră înainte fără să se oprească o clipă, până ce ajunseră din nou în hăţişuri, în locul unde, cu puţin înainte, se travestiseră în comanci.

Nu-şi bătură prea mult capul să-şi recapete înfăţişarea de mexicani şi terminară repede treaba. Îşi spălară tatuajele zugrăvite pe corp (aveau apă cu ei în nişte ploşti mari), apoi scoaseră veşmintele mexicane pitite în scorbura unui copac, le îmbrăcară la iuţeală, săriră în şa şi apucară în goană spre Leona.

Acum, la înapoiere, nu vorbeau decât despre călăreţul fără cap. Cei patru mustangeri mexicani, pătrunşi de o groază nebună, nu se puteau dumiri cu nici un chip ce era cu acea arătare de pe altă lume. În marginea settlementului, apăsaţi de temeri nedesluşite, se despărţiră, ducându-se fiecare acasă.

— La naiba! Mormăi El Coyot, păşind pragul colibei şi aruncându-se pe pat. Cum să mai închizi ochii după toate astea? Sfinte, Dumnezeule! Ce privelişte înfiorătoare! Mi-a îngheţat sângele în vine, nu alta! Şi n-am nimic la îndemână ca să-mi mai vin în fire. Plosca e goală, taverna închisă. Toţi dorm. Sfântă fecioară, ce-a fost asta? O nălucă! Nu! Doar am pus mâna, am pipăit eu cu mâna mea! Dacă nu era decât o păpuşă de paie, cine şi ce nevoie a avut de toată festa asta? Cine, în afară de mine şi de fârtaţii mei, are chef de un asemenea bâlci în prerie? Mii de draci! Înspăimântătoare poveste! Ia stai, nu cumva mi-a luat-o altul înainte? Poate că altul a şi umflat mia de dolari! Poate că arătarea era chiar irlandezul, cu propriul lui cap în mână… Nu, e cu neputinţă, ar fi prea de tot, prea de necrezut! Atunci, ce-a fost? Aha, înţeleg! L-o fi prevenit careva despre vizita noastră ori poate a avut niscaiva bănuieli. Şi-a pus la cale toată tărăşenia numai ca să ne bage-n sperieţi. Te pomeneşti că ne-a văzut el însuşi cum o luăm la sănătoasa… Caramba! Cine să ne trădeze? N-avea cine. Nimeni nu ştia de planurile noastre. Atunci, cum de ne-a pregătit primirea asta drăcească? Aha! Uitam: am mers prin prerie în toiul zilei. Ne-o fi văzut careva. Mda, pesemne că aşa s-a întâmplat. Şi în timp ce ne schimbam înfăţişarea în pădure, ne-a urmărit şi ne-a pregătit festa. Mda, altfel nu se poate! Nătărăi am mai fost! Ne-am speriat de o momâie! Pe toţi dracii! Mâine mă duc din nou pe Alamo. Pun eu laba pe miarul ăsta, de-ar fi să pierd şi un an întreg! Oricum, e musai să duc treaba la capăt. Destul c-am pierdut-o pe Isidora. Poate că lucrurile nu stau chiar aşa, dar numai gândul ăsta mi-e nesuferit. Dacă aflu cumva că-l iubeşte, că s-au întâlnit după ce… Oh, Doamne! O să-mi ies din minţi… Şi-n nebunia mea n-o să-l nimicesc numai pe omul pe care-l iubeşte ea, ci şi pe ea, femeia pe care o iubesc ca pe ochii din cap! Oh, dona Isidora! Eşti frumoasă ca un înger şi perfidă ca un demon! Pot să te strâng în braţe, ori să te ucid cu pumnalul! Te las să alegi singură…

Liniştindu-se puţin după emoţiile prin care trecuse şi mulţumit de această nouă hotărâre a sa, El Coyot adormi buştean. Se trezi abia dimineaţa, când, o dată cu soarele, un oaspete se arătă în prag.

— José! Strigă El Coyot, plin de mirare şi de bucurie. Tu, aici?

— Chiar eu, senor.

— Îmi pare bine că te văd, prietene José. Dona Isidora e şi ea aici? Pe Leona?

— Da, senor.

— S-a întors atât de repede? Doar nu-s nici două săptămâni de când a plecat. Aşa-i? N-am fost în settlement, dar mai aud şi eu câte ceva. Aşteptam o veste de la tine. De ce n-ai dat nici un semn de viaţă atâta vreme?

— Numai pentru că n-am găsit un om de nădejde, don Miguel. Trebuia să-ţi comunic unele lucruri, dar nu puteam să încredinţez veştile oricui. Din păcate, n-o să-mi mulţumeşti pentru ele. Dar viaţa mea se află în mâinile dumitale şi am jurat, aşa că vei afla totul.

Lupul preriei sări în sus ca ars:

— Veşti despre el şi despre ea! Citesc asta pe chipul tău. Stăpâna ta s-a întâlnit cu el?

— Nu, senor. Cel puţin din câte ştiu eu, de atunci, de la prima întâlnire, nu s-au mai văzut.

— Atunci, ce este? Stărui Diaz, ceva mai liniştit. Ea a fost aici în timpul cât a locuit el la hotelul neamţului? S-a înfiripat ceva între ei?

— Da, don Miguel. O ştiu bine, pentru că eu însumi am ajutat-o în treaba asta. I-am dus în trei rânduri câte un coş cu bunătăţi, trimis de către dona Isidora. Ultima dată era şi o scrisoare în coş.

— O scrisoare! Ştii ce-i scria, ai citit-o?

— Mulţumită dumitale, mulţumită bunătăţii dumitale, eu, care-ţi sunt slugă umilă, am putut s-o fac. Ba mai mult: am copiat scrisoarea.

— O ai la tine?

— Da! Vezi, don Miguel, nu degeaba m-ai trimis la şcoală! Uite scrisoarea donei Isidora.

Cu o mişcare plină de nerăbdare, Diaz îi smulse hârtia din mână şi începu lacom să citească. Scrisoarea păru că-l linişteşte.

— Pe dracu! Mormăi el, împăturind nepăsător hârtia. Nu-i vorba decât de mulţumiri, îi mulţumeşte pentru un serviciu. Asta-i tot?

— Nu, nu-i tot. Altceva m-a purtat încoace: am de dus ceva în settlement. Citeşte.

— Aha! Altă scrisoare?

— Întocmai, senor. Şi de astă dată e o scrisoare adevărată, nu mâzgăliturile mele.

Cu mâini tremurătoare, Diaz luă hârtia pe care i-o întinsese Jose. O desfăcu şi citi:

Lui senor Mauricio Gérald.

        „Dragă prietene, mă aflu din nou aici, în vizită la unchiul Silvio. Nu mă mai simt în stare să trăiesc fără vreo veste din partea dumitale. Mă chinuieşte nesiguranţa. Spune-mi, te rog, te-ai făcut bine? O, dacă ar fi aşa! Cât aş da să-ţi văd ochii – ochii dumitale frumoşi şi expresivi – ca să mă conving că te-ai făcut bine cu adevărat! Poartă-te ca un prieten şi dă-mi această posibilitate. Peste o jumătate de ceas voi fi pe dealul din spatele casei unchiului meu. Vino, te aştept!

Isidora Covarubio de Los Lanos”