Capitolul LII.Trezirea

Cel de al doilea somn al lui Phelim ţinu mai mult decât primul. Era aproape de amiază când se trezi, dar şi atunci din pricina unei găleţi cu apă rece turnată în cap. Asta avu darul să-l dezmeticească într-o clipită, ca şi apariţia pieilor roşii.

Duşul cu pricina i-l făcu Zeb Stump.

Ieşind pe poarta Casei del Corvo, bătrânul vânător apucă pe drumul cel mai scurt spre izvoarele lui Rio de Nueces. Călărea pe o cărăruie binecunoscută.

Din cele spuse de către Louise Pointdexter, bătrânul vânător înţelese că Maurice Gérald se află în grea primejdie. Stump căuta să evite ceata lui Pointdexter şi se grăbea să ajungă înaintea lor la Alamo. Ştia că, dacă se întâlneşte cu rangerii, va trebui vrând-nevrând să le arate drumul spre coliba presupusului ucigaş. În hăţişurile malului scund al lui Alamo, la oarecare depărtare de colibă, Stump se opri, legă calul de un copac şi îşi urmă drumul pe jos. Uşa – o piele de mustang întinsă pe o ramă de lemn – era închisă, dar în mijlocul ei se căsca o tăietură cât toate zilele. Ce să însemne asta?

Bătrânul vânător ocoli cu pas uşor colibă şi se strecură pe sub copaci spre şopron. Aici se lăsă în genunchi şi ascultă cu încordare. Dinspre colibă venea un sforăit răsunător. Vânătorul se ridică, ocoli din nou colibă şi pătrunse înăuntru. Uşa era închisă, aşa că, deocamdată, nu simţea nevoia să-l trezească pe Phelim. Zeb se opri îngândurat în prag.

        „Hm, lucrurile-s strânse pentru drum. A, mi-aduc aminte! Maurice spunea că are de gând să plece zilele astea. Cât despre viteazul ăsta, nu doarme, pur şi simplii e beat mort. Aş vrea să ştiu: a mai lăsat vreo picătura de băuturică? M-aş mira, zău… Uite şi o damigeană… zace răsturnată. Alături de ea, o ploscă, goală şi ea, se-nţelege. Dracii să-l ia pe beţivul ăsta, e-n stare să sugă cât toată preria de calcar! Uite şi nişte cărţi de joc spaniole! Un pachet întreg azvârlit pe jos… Ce-o fi făcut cu ele? Pesemne că trăgea la măsea şi întindea pasienţe. Ce-i cu spintecătura asta în uşă şi cu căscătura asta în perete? Numai Phelim poate să mă lămurească. Ia să-l trezesc!”

— Phelim, hei, Phelim!

Irlandezul nici gând să răspundă.

— Eu sunt, Phelim! Hei, Phelim!

Nimic. Vânătorul strigase de se auzise pesemne până la jumătate de milă în jur, dar Phelim dormea dus. Zeb începu să-l scuture zdravăn. În loc de răspuns se auzi un mormăit îngăimat, care se prefăcu pe dată în acelaşi sforăit răsunător.

        „Dacă n-ar sforăi, aş zice că-i mort. E beat criţă… ce mai calea-valea. Cum naiba să-l aduc în simţiri?”

Privirea bătrânului vânător se opri asupra găleţii aflate într-un colţ şi plină cu apă. Zâmbind batjocoritor, ridică găleata şi o vărsă drept în capul celui adormit.

De astă dată nu dădu greş. Phelim se trezi, numai că era buimac.

Torentul de exclamaţii al irlandezului se amestecă cu hohotele de râs ale bătrânului. Într-un târziu se potoliră amândoi şi putură să stea de vorbă. Pe Phelim îl treceau şi acum fiorii, amintindu-şi cele petrecute. Glumele muşcătoare ale lui Zeb nu-l supărau. Dimpotrivă, era bucuros că poate să-i împărtăşească gândurile. Zeb auzi astfel pentru întâia oară de ciudatul călăreţ fără cap. La început îşi bătu joc de Phelim, zicând că toate nu-s decât năzăririle unui beţiv înrăit, dar când irlandezul stărui şi susţinu cu îndărătnicie că a văzut totul cu ochii lui, bătrânul căzu pe gânduri.

— Ce năzărire? Izbucni Phelim. Dacă l-am văzut pe mister Maurice cum te văd pe dumneata? Am văzui tot, afară de cap. Capul l-am văzut ceva mai târziu, când a întors calul. Afară de asta, află că purta serapéul mexican pe care i-l cunosc prea bine şi cizmele din piele de jaguar. Cum se putea să nu-i recunosc calul frumos? Am uitat să-ţi spun că şi Tara s-a luat după el. Am auzit-o mârâind la indieni.

— Indieni? Făcu vânătorul, clătinând neîncrezător, din cap. Indieni care folosesc cărţi de joc spaniole?

— Crezi că nu erau indieni?

— N-are importanţă ce cred eu. Acum nu-i vreme să ne dăm cu părerea. Spune tot ce-ai văzut şi-ai auzit.

Când Phelim isprăvi de povestit, bătrânul nu-l mai întrebă nimic. Ieşi din colibă şi se întinse afară pe iarbă, să-şi adune gândurile. Istorisirea lui Phelim încurca şi mai mult lucrurile.

Până acum nu se ştia decât de dispariţia lui Henry Pointdexter. Şi iată că deodată povestea se complică: mustangerul nu s-a întors acasă, deşi, după spusele servitorului, trebuia să se întoarcă de ieri dimineaţă.

De necrezut erau spusele lui Phelim, cum că mustangerul şi-a făcut apariţia sub înfăţişarea călăreţului fără cap ori ţinându-şi capul în mână. Nu putea să fie decât farsă. Fireşte, era ciudat să se ţină cineva de asemenea isprăvi, tocmai în aceste zile când abia fusese săvârşită o crimă şi când jumătate din settlement pornise în căutarea ucigaşului. Totul părea şi mai ciudat, cu cât tocmai Maurice Gérald era socotit vinovat de această crimă.

În faţa ochilor lui Zeb Stump se închegă un tablou: o serie de împrejurări, o mulţime de întâmplări înlănţuite în chip straniu. Întâmplări fără o cauză întemeiată, fapte fără urmări vizibile, crime fără un mobil justificat. Era ceva tainic, de neînţeles.

Întâlnirea nocturnă dintre Maurice Gérald şi Louise Pointdexter, cearta cu fratele fetei în urma acestei întâlniri, plecarea lui Maurice în prerie, Henry pornind după el ca să-i ceară iertare – toate acestea erau lucruri fireşti şi cât se poate de clare. De aici înainte începeau însă încurcăturile şi contradicţiile.

Zeb Stump cunoştea simpatia lui Maurice Gérald pentru Henry Pointdexter. Maurice vorbea mereu de Henry şi niciodată nu-i arătase nici cea mai mică umbră de duşmănie. Dimpotrivă, era plin de admiraţie faţă de minunatele însuşiri ale tânărului. Presupunerea că Maurice s-ar fi putut transforma brusc, devenind din prieten ucigaşul lui Henry, părea cu totul şi cu totul de necrezut!

Deşi înzestrat cu o minte deosebit de pătrunzătoare, Zeb Stump nu era în stare să găsească o dezlegare logică acestei drame complicate. De un singur lucru nu se îndoia şi anume că cei patru călăreţi, care, după părerea lui, nu erau indieni, au făcut o incursiune asupra colibei. Se putea foarte bine să existe o legătură între ei şi crima săvârşită. Dar apariţia lor la colibă, în lipsa mustangerului, îl duse pe Stump la presupuneri şi mai sumbre: socotea că n-a fost ucis numai un om şi că trebuiau căutate două cadavre în hăţişuri.

La acest gând, un oftat greu îi scăpă din piept. Ajunsese să aibă faţă de tânărul irlandez o dragoste aproape părintească. Bănuiala că Maurice Gérald a fost ucis în chip mârşav în hăţişurile întunecoase şi că trupul lui zace acum pradă corbilor şi coioţilor îl îndurera cumplit. Pe măsură ce se lăsa în voia gândurilor, oftă tot mai adânc. Într-un târziu, dându-şi seama că nu mai poate îndura apăsarea asta chinuitoare, sări în picioare şi începu să se plimbe cu paşi mari în sus şi în jos. Luase o hotărâre: să se răzbune.

Bătrânul vânător era atât de copleşit, încât nici nu zări câinele voinic al mustangerului, care trecu în goană pe lângă el. Phelim salută întoarcerea câinelui cu un chiot de bucurie. Zeb Stump rămase nepăsător, până în clipa când se auzi strigat din răsputeri.

— O, mister Stump, uitaţi-vă la Tara! Vedeţi, îi atârnă ceva la gât. N-avea nimic atunci când a plecat. Ce să fie?

Într-adevăr, de gâtul câinelui atârna o cureluşă din piele de cerb, sub care se vedea ceva, ca un mic sul. Zeb scoase cuţitul de vânătoare şi se aplecă asupra câinelui. Câinele se trase înapoi înspăimântat, dar, încredinţându-se că omul nu are gânduri duşmănoase, îl lăsă să se apropie. Zeb tăie cureluşa şi desfăcu sulul: găsi o carte de vizită, pe care scria ceva, cu cerneală roşie parcă – pesemne cu sânge.

Bătrânul desluşi destul de repede cele scrise şi scoase un suspin de uşurare.

— Trăieşte, Phelim! Trăieşte! Citeşte aici… Ei, dar tu nu ştii carte. Mulţumesc bătrânului meu dascăl care m-a învăţat să citesc. Auzi… Trăieşte! Trăieşte!

— Cine? Mister Maurice? Să-i mulţumim lui Dumnezeu.

— Stai, omule! Acum n-avem timp de aşa ceva. Adu o pătură şi nişte curele. Grăbeşte-te! Cât mă duc eu după iapă, să fii gata. Hai, mişcă-te! Nu trebuie să pierdem o clipă. Altfel va fi prea târziu!