Capitolul LI.De două ori beat

Să ne întoarcem acum la coliba singuratică de pe Alamo, părăsită atât de brusc de cartoforii aciuaţi aici în lipsa stăpânului.

Era către amiază, a doua zi, dar stăpânul colibei tot nu se ivea. Ca şi mai înainte, Phelim se afla singur. Zăcea beat pe jos.

Pentru a lămuri lucrurile, e nevoie să povestim ce s-a mai petrecut în noaptea cu pricina.

Văzând trei sălbatici aşezaţi în jurul mesei şi jucând cărţi, Phelim se trezi într-o clipită din beţie. Nu-şi amintea prea limpede ce-a fost mai departe. Cei trei indieni sulemeniţi au azvârlit cărţile cât, colo şi au scos pumnalele, vrând să-l omoare. Şi deodată, ascultând de un al patrulea, care venise după ei, l-au lăsat în pace şi au plecat în grabă. Totul s-a petrecut în vreo douăzeci de secunde. Şi când irlandezul se dezmetici de-a binelea, nu mai era picior de indian în colibă.

Visa, ori era treaz? Avusese vreo nălucire de pe urma beţiei, ori văzuse totul în vis? Totul fusese aievea? Sau nu era decât o nouă nălucire, o aiureală fără cap şi fără coadă, ca şi cea care-i mai stăruia şi acum în minte.

Nu, cu neputinţă. Văzuse indienii prea de aproape ca să se înşele – erau oameni în carne şi oase. În plus, îi auzise vorbind într-o limbă pe care el nu o cunoştea. Mai mult: cărţile lor de joc zăceau azvârlite pe jos.

Nici gând să ridice vreo carte, ca să se încredinţeze dacă-s adevărate sau nu. Era treaz de-a binelea, dar nu avea curaj. Cine îi garanta că aceste ciudate cărţi de joc n-au să-i ardă degetele? Dacă aparţineau diavolului?

Cu toată harababura din capul lui, îşi dădu seama că era primejdios să mai rămână în colibă. Jucătorii în costume de indieni puteau să se întoarcă să-şi continue jocul. Nu lăsaseră aici numai cărţile, ci şi toate lucruşoarele din colibă. E drept, ceva important îi silise să plece, dar se puteau întoarce în chip tot atât de neaşteptat.

Gândurile acestea îl hotărâră pe irlandez să nu stea cu mâinile în sân. Stinse lumânarea, ca măsură de prevedere, şi ieşi tiptil afară. Nu îndrăzni să iasă pe uşă. Luna lumina ca ziua bătătura din faţa colibei şi indienii puteau să fie prin apropiere. Phelim smulse o piele de cal alcătuind o parte din perete, se strecură afară şi se trase în umbra unui copac.

Nu apucă să se depărteze prea mult, când zări înaintea lui nişte mogâldeţe întunecate. Desluşi şi un zgomot: ai fi zis că e un cal care paşte. Din când în când se auzea şi tropot de copite. Se pitulă degrabă după trunchiul unui chiparos.

Curând, irlandezul se convinse că mogâldeţele cu pricina erau într-adevăr cai. Nu încăpea nici o îndoială: erau caii celor patru indieni gătiţi de luptă, care transformaseră coliba mustangerului în tripou. Pesemne că erau legaţi de copaci, dar şi stăpânii lor puteau să fie aproape.

La gândul acesta, Phelim vru să se întoarcă şi să apuce în direcţia opusă. În aceeaşi clipă auzi nişte glasuri dintr-acolo – nişte bărbaţi ameninţau pe cineva. Apoi răsunară strigăte întretăiate de spaimă şi un lătrat de câine. Se lăsă o linişte grea. Se auzi un trosnet de crengi rupte. Parcă nişte oameni alergau îngroziţi prin desiş.

Phelim asculta cu încordare: oamenii se apropiau, veneau tocmai în direcţia chiparosului. După câteva clipe ajunseră lângă cai: săriră din fugă în şa şi o tuliră mâncând pământul.

Cei patru fugari nimeriră în fâşia de lumină a lunii şi Phelim văzu tatuajele roşii de pe trupurile lor pe jumătate despuiate. Recunoscu pe cei patru indieni care călcaseră coliba mustangerului. Nu se mişcă din loc până când nu-şi dădu seama, după tropotul copitelor, că au urcat malul abrupt, ieşind la loc neted şi au pornit-o în goană prin prerie.

Abia atunci ieşi la iveală.

— Sfinte Patrick! Exclamă irlandezul, împreunându-şi palmele cu zgomot. Ce-or fi toate astea? Ce-au căutat aici dracii ăştia? Cine i-o fi urmărind? Se vede cât de colo că acest cineva i-a speriat de moarte. Ciudat: el o fi fost? Pot să jur că da. Am auzit câinele lătrând. Câinele a fugit după el. Oh! Doamne! Dar dacă, urmărindu-i pe ăia, apucă încoace?

Teama, să nu dea din nou cu ochii de misteriosul călăreţ îl sili pe Phelim să se pitească iarăşi în spatele chiparosului. Rămase acolo un timp, într-o aşteptare plină de spaimă.

        „La urma urmei, s-ar putea să nu fie decât o glumă de-a lui mister Maurice. În drum spre casă i-o fi venit chef să mă sperie. Bine c-a picat tocmai la ţanc şi i-a băgat în sperieţi pe sălbatici. Doar aveau de gând să ne jefuiască şi să ne facă de petrecanie la amândoi. Hm, s-a scurs timp cam multişor. Ţin minte că am băut zdravăn, în schimb, acum mă simt de parcă n-aş fi luat strop în gură… Un lucru aş vrea eu să ştiu: nu cumva indienii mi-au ochit damigeana? Am auzit eu că se dau în vânt după whisky, taman ca noi, albii. Dumnezeule, dacă au dibuit băutura, n-a mai rămas nici o picătură! Trebuie să mă conving cu ochii mei. N-am de ce să mă mai tem. Judecând după cum au luat-o la sănătoasa, li s-au răcit de mult urmele…”

Phelim ieşi de după chiparos şi o porni spre colibă. Se strecură prevăzător înainte, ba în câteva rânduri şi opri locului că să se convingă că nu-i nimeni prin preajmă. În ciuda gândurilor de adineauri, cu care voia să-să mai dea curaj, se temea mereu de călăreţul fără cap.

Pofta de băutură îi înăbuşi teama şi Phelim îşi urmai drumul. Într-un târziu se strecură în colibă. Nu aprinse lumânarea – de altfel nici nu era nevoie. Ce mare lucru pentru el să găsească damigeana, doar îi ştia prea bine locul. Dar ia damigeana de unde nu-i.

— La dracu! Mi se pare că tot au dibuit-o. De ce nu-i la locul ei? Eu cu mâna mea am pus-o aici, ţin minte cât se poate de bine. Aha, aici erai, comoara mea! Se bucură el când dădu peste damigeana. Ticăloşii, au golit-o până la ultimul strop! Tâlharii, arză-i-ar toate cazanele iadului să-i arză! Să se înveţe minte şi să nu mai părăduiască băutura unui om cumsecade care doarme! Vai de mine şi de mine! Ce să fac, să mă culc iar? Păi, parcă mai poţi să dormi când te gândeşti la ăştia şi la el? Nu, hotărât, fără băutură nu-mi găsesc liniştea. N-a mai rămas nici de leac… Ia stai! Sfinte Patrick! Mi-am adus aminte! Plosca e plină! Am ascuns-o în ladă. Ultimă dată când mister Maurice se pregătea să plece în settlement, am umplut-o ochi, zicând să i-o dau la drum. Îmi pare că a uitat s-o ia. Ferească Dumnezeu, dacă tâlharii au pus labele lor murdare şi pe ploscă, înnebunesc, nu alta… Ura! Izbucni Phelim după ce cotrobăi câteva clipe în ladă. Ce fericire! Aici nu le-a venit în minte să caute. Plosca e neatinsă!

După fericita descoperire, irlandezul porni să dănţuiască triumfător prin colibă.

Apoi se făcu linişte şi se auzi un gâlgâit urmat de plescăituri şi exclamaţii de încântare.

Gâlgâitul făcea loc plescăielilor, plescăielile făceau loc gâlgâitului şi tot aşa mereu, până ce – buf!

— Plosca goală fu azvârlită cât colo. Chiotele de om beat se învălmăşeau cu frânturi dintr-un cântec de petrecere, cu râsete sălbatice şi judecăţi încâlcite asupra celor patru indieni şi a călăreţului fără cap. Aceleaşi şi aceleaşi discursuri despre spaimele trăite de Phelim se repetau la nesfârşit, încet, tot mai încet. Într-un târziu totul amuţi, lăsând să se audă sforăitul răsunător al vajnicului orator, beat criţă.