CAPITOLUL LVI. UN GLONŢ TRAS ÎN DIAVOL

Bolnavul nu închise ochii toată noaptea. Era când tăcut liniştit, când zbuciumat de delir. Bătrânul vânător, care nu se depărta o clipă de lângă el, se străduia să-i prindă orice şoaptă.

Ceartă. Pălărie. Manta… Gândurile lui Zeb rătăceau parcă într-un labirint misterios şi întunecat. Mintea-i ascuţită nu fusese pusă nicicând într-o asemenea încurcătură. Bătrânul gemea, dându-şi seama de neputinţa lui.

Spre dimineaţă, pe la îngânatul zorilor, auzi urletul prelung al Tarei, care umbla razna prin hăţişuri. Zeb stinse lampa, ieşi încetişor afară şi ascultă cu încordare. Larma de noapte a hăţişurilor tropicale amuţise. Oare de ce urla Tara?

Vânătorul cercetă poiana din faţa colibei, marginea pădurii şi îşi aţinti privirile în umbra copacilor. Nu vedea nimic. Pădurea se profila întunecată pe cer. Copacii de pe înălţimi îndulceau linia munţilor. Dincolo de văgăună era valea ca un căuş. Luna lumina puternic stâncile şi împrejurimile, încât nici un şarpe nu s-ar fi strecurat neobservat.

Dar nicăieri nu se vedea nimic.

Se auzi un zgomot din direcţia văii, parcă undeva în vecinătatea stâncii. Parcă un ţăcănit de potcoave izbite în piatră.

Aşa socoti bătrânul Zeb.

Şi nu se înşelase. La scurtă vreme, din spatele copacilor apăru un cal. Purta un om în spinare. Silueta întunecată a călăreţului se desenă lămurit pe cerul de safir.

Dar numai până la umeri – deasupra umerilor nu se vedea nimic.

Zeb Stump se frecă la ochi. Călăreţul nu-şi schimbă înfăţişarea. Bătrânul se uită îndelung la ciudatul călăreţ. Nu era nălucă, nici năzărire. Călăreţul se depărta agale. Îndărătul copacilor de pe povârniş se ascunse capul, gâtul calului, picioarele dinainte, apoi şi călăreţul – nălucă şi monstru deopotrivă.

— Iosafat! Îngână uluit vânătorul.

Era vorbă lui în clipele de adâncă tulburare. Şi acum, în ciuda bărbăţiei de care dădea dovadă în orice împrejurare, se simţea pătruns de groază până-n măduva oaselor.

Cumplita arătare făcu să-i piară graiul.

— La naiba! Mormăi vânătorul într-un târziu. Irlandezul a avut dreptate. Am crezut că totul i s-a năzărit din pricina beţiei. Dar nu! L-a văzut, cum l-am văzut şi eu. Nici nu-i de mirare că s-a speriat. Tremur şi eu ca varga. Iosafat! Ce să însemne asta? Ce să fie? Bombăni Zeb, frământându-şi mintea. Lasă, dibui eu misterul, să mă ia dracu dacă nu! Dacă era ziuă, îl vedeam că lumea. E musai să mă apropii mai mult de călăreţul ăsta. N-o să mă mănânce, fie el chiar diavolul. Dacă până la urmă s-o dovedi că e diavolul, încerc să-l dobor cu puşca. Eh, atunci mă dumiresc eu ce hram poartă.

Zicând acestea, vânătorul o porni pe cărarea ce ducea spre malul abrupt.

Când ieşise din colibă, la urletul câinelui, luase şi puşca. Într-adevăr, chibzuise bine lucrurile: urcând pe cărarea abruptă, îl zări curând pe călăreţ. Se oprise chiar în capul povârnişului.

Bătrânul simţi că se cutremură, dar era hotărât să-şi ducă planul la îndeplinire. Voia să afle cu orice preţ dacă acest călăreţ fără cap era om sau diavol.

Duse arma la ochi. O clipă… şi glonţul l-ar fi străpuns pe misteriosul călăreţ. Un gând neaşteptat îl opri să tragă: dacă săvârşeşte o crimă? Lăsă arma în jos, plin de îndoială.

— Hei! Necunoscutule! Strigă el. Ce cauţi pe-aici la ora asta târzie? Şi unde ţi-ai uitat capul?

Nici un răspuns. Doar calul fornăi răsunător.

— Ascultă, necunoscutule! Îţi vorbeşte bătrânul Zeb Stump din statul Kentucky. Eu nu-s omul cu care să glumeşti. Vreau să-mi lămureşti scamatoria asta. Dacă ţii negreşit s-o faci pe mortul, ridică, rogu-te, un braţ în sus. Vorbeşte că trag!

Nici un răspuns.

— Dracu să te ia! Se înfurie vânătorul. Încă şase secunde! Îţi mai dau şase secunde. Vorbeşte că trag! Dacă nu eşti decât o momâie, n-are de ce să-ţi pese. Dacă eşti diavol, la fel. Dar dacă eşti un om şi-o faci pe mortul, atunci meriţi un glonţ cu vârf şi îndesat pentru toată gogomănia asta. Hai, vorbeşte! Strigă bătrânul, din ce în ce mai furios. Auzi? Nu vrei? Bine! Atunci trag! Unu, doi, trei, patru, cinci, şase!

Răsună o împuşcătură.

Drept răspuns, calul începu să necheze sălbatic, dar călăreţul rămase la fel de absent că şi mai înainte. În clipa următoare, calul se smuci într-o goană turbată. Zeb rămase locului, uluit. O vreme nu fu în stare să clintească un deget. Stătea încremenit de groază. Era încredinţat că glonţul lui a nimerit în inimă sau în locul unde orice om are inima.

Dădu să fugă – cu neputinţă. Nemişcat ca o stană de piatră, urmărea cum se depărta arătarea. Abia când pieri în desiş, găsi în el puterea să se întoarcă la colibă şi abia acolo îşi veni în fire. Începu să cugete liniştit la strania întâmplare. Multă vreme îl sâcâi gândul că a dat ochii cu diavolul, dar până la urmă raţiunea învinse, convingându-l că nu are dreptate. În schimb, era incapabil să înţeleagă cele petrecute…

Se lumina de ziuă. Era timpul să-l trezească pe Phelim, ca să vegheze în locul lui la căpătâiul bolnavului. Irlandezul, dezmeticit de-a binelea din beţie, primi bucuros. Ştiindu-l neîndemânatic, bătrânul schimbă pansamentele bolnavului. Cunoştea ca nimeni altul ierburile tămăduitoare şi puse pe rană o frunză de „pora”, un soi de cactus. Ştia că sevă de pora săvârşeşte adevărate minuni şi că în două-trei zile rănile se vor tămădui pe deplin.

Ca mai toţi băştinaşii din ţara cactuşilor, Zeb nutrea o adâncă neîncredere faţă de medici. Pentru nimic în lume n-ar fi chemat un medic la căpătâiul unui bolnav. Afară de asta, rănile mustangerului nu i se păreau primejdioase. Cu totul altă primejdie îl pândea pe Maurice Gérald.

— Haide, Phelim – spuse Zeb, isprăvind cu pansamentul. Eu am făcut tot ce m-am priceput ca să-i tămăduiesc rănile. Acum să ne gândim şi la hrană. Ai pe-aici ceva de mâncare, nu?

— Nimic, mister Stump. Şi mai rău decât toate e că n-am pic de băutură!

— De, ticălosule, isprăvile tale! Se răsti bătrânul. Fără buretele din tine, aveam rachiu destul cât zăcea Maurice. Ia zi, ce facem?

— Degeaba mă cerţi, mister Stump. Eu n-am băut decât ce-a fost în ploscă. Damigeana au secat-o indienii. Jur!

— Haide, lasă minciunile! Ce, te-mbătai tu numai cu rachiul din ploscă? Ştiu eu de ce eşti în stare, afurisitule! Ai supt zdravăn şi din damigeană!

— Mă jur pe toţi sfinţii!

— Rogu-te, dă-le pace sfinţilor tăi, nu-i mai necăji degeaba! Nici un om cu mintea întreagă n-o să creadă asemenea basme. N-are rost să mai vorbim! Tu ai secătuit băutura. Acum n-o să pleci la douăzeci de mile ca s-aduci alta. Ne lipsim de băutură şi gata.

— Păi cum aşa?

— Taci şi ascultă. Fără băutură o mai scoatem noi la capăt, dar ar fi o nerozie să murim de foame. Bolnavul nostru e şi el rupt de foame. Cât despre mine, află că aş înfuleca şi un lup, deşi, la o adică, un curcan parcă mi-ar pica mai bine. Tu rămâi de veghe aici. Eu mă duc spre râu, poate găsesc ceva vânat.

— Nici o grijă, mister Stump…

— Tu ţine-ţi gura şi ascultă.

— Ascult.

— Ei, atunci bagă la cap. Un lucru mai ales să nu-ţi scape. Dacă vine careva în lipsa mea, să-mi dai de veste. Îmi dai de veste numai decât, fără să pierzi o clipă. Baga de seamă.

— Cum să-ţi dau de veste? Dacă te depărtezi prea mult, n-o să mă auzi, oricât aş striga. Şi-atunci? Cum să mă descurc?

— Nu cred să mă duc prea departe. Nu-i prea greu să găseşti un curcan sălbatic pe-aici. Dar poţi să ştii? Stătu la îndoială. Ai o puşcă? De altfel şi un pistol ţi-ar prinde bine.

— N-am nici puşcă, nici pistol. Le-a luat stăpânul cu el.

— Hm, ciudat… Da, ai dreptate, n-o să te aud, oricât ai striga. Zeb dădu să iasă pe uşă. În prag se opri, îngândurat. Am găsit! Exclamă el, după o scurtă chibzuinţă. Am găsit! O vezi pe bătrâna mea?

— Cum să nu văd iapa, mister Stump? O văd, se-nţelege!

— Bine! Acum uită-te colo. Vezi desişul de cactuşi din marginea poienii?

— Fireşte.

— Bravo! Ei, ascultă! Tu stai cu ochii pe uşă! Dacă vine cineva în lipsa mea, dă o fugă până la cactuşi şi taie o cracă, da' ştii, una mai ţepoasă şi vâr-o iepei sub coadă.

— Sfinte Patrick! De ce?

— Vezi tu, Phelim, eu trebuie să ştiu negreşit dacă pică cineva în lipsa mea. N-o să mă depărtez prea mult, dar pe tine s-ar putea să nu te-aud. Dacă nechează iapa, aud. Pricepi? Bagă de seamă, să faci totul cum ţi-am spus.

După ce-i mai dădu câteva porunci, bătrânul vânător îşi aruncă arma pe umăr şi ieşi din colibă.

        „Da, nu-i prost bătrânul!” gândi Phelim în sinea lui şi, îndată ce Zeb se depărta, ieşi în pragul colibei, unde se postă că o santinelă.