CAPITOLUL LVII. SEMNALUL

Phelim nu stătu de strajă nici zece minute şi auzi deodată un tropot de cal. Cineva venea în lungul malului spre colibă. Irlandezul, simţi cum îi zvâcneşte inima de frică: „Dacă el apare din nou?”

Frunzişul des al copacilor îl împiedica să vadă călăreţul care se apropia. Vru să alerge în poiană şi să îndeplinească porunca lui Zeb, dar spaima îl ţintui locului. Nu se încumeta să facă un pas. Curând se convinse că se speriase degeaba: călăreţul cu pricina avea şi cap.

— Totul e-n ordine! Are capul pe umeri! Mormăi Phelim în clipa când călăreţul se ivi de după copaci şi se opri în marginea poienii. Da, are cap. Ba mai e şi chipeş! Dar tare-i supărat, săracul! Ai crede că abia şi-a îngropat bunica! Tii, frumos flăcăul! Ce picioruşe… Sfinţi mucenici, e o femeie!

Phelim holbă ochii şi se convinse că nu s-a înşelat în privinţa călăreţului necunoscut.

Era Isidora.

Phelim o vedea pentru întâia oară pe tânăra mexicană. Nici ea nu-l cunoştea. Într-adevăr, pe chipul fetei nu citeai pic de fericire. Dimpotrivă, citeai tristeţe, ba mai mult – deznădejde. O teamă adâncă stăruia în ochii Isidorei în clipa când se ivi din spatele copacilor. Iar când ieşi în poiană, uimirea şi dezamăgirea se zugrăviră pe chipul ei.

— Nu cumva am greşit? Întrebă nehotărâtă Isidora, în englezeşte. Credeam… credeam că don Morris locuieşte aici.

— Don Morris? Nu, aici nu locuieşte nimeni cu numele ăsta… Don Morris… Am cunoscut eu pe unul, Morris, pe undeva în apropiere de Ballibalah. Numai că nu-i zicea Don, ci Patt, Patt Morris.

— Don Mauricio, Maurice… Maurice!

— A, Maurice! Îl cauţi cumva pe stăpânul meu, mister Gérald?

— Da, da! Senor Gérald!

— Mister Gérald locuieşte chiar în coliba asta, mai bine zis, se adăposteşte aici când se întoarce de la vânătoarea de mustangi. Stă aici puţin, cât e ocupat cu vânătoarea. Ei, dacă ai vedea ce casă are şi ce mândreţe de fată cu ochi albaştri îi duce dorul! Sărăcuţa, plânge toată ziulica aşteptându-l. Ehei, de-ai vedea-o pe ea!

Cu tot accentul pocit al lui Phelim, tânăra înţelese bine ce vrea să spună. Ceva asemănător cu un suspin scăpă din pieptul Isidorei când Phelim pomenise de „ea”.

— Nu vreau s-o văd pe „ea”! Răspunse nestăpânit Isidora. Pe el vreau să-l văd. E acasă?

— Dacă-i acasă? Prea mă iei de-a dreptul. Şi dacă ţi-aş spune că-i acasă?

— Vreau să-l văd.

— Uite ce, trebuie să mai aştepţi. Acum nu-i timp de musafiri: pe el, frumoaso, nu poate să-l vadă decât doctorul său preotul. Pe tine nu te las înăuntru.

— Trebuie să-l văd!

— Hm! Vrei să-l vezi? N-ai să reuşeşti! Phelim O'Neill rareori refuză o femeie frumoasă, mai ales când are nişte ochi smoliţi că ai tăi. Dar, ce să-i faci, nu se poate şi pace!

— De ce nu se poate?

— Fiindcă nu se poate. Mai întâi, acum nu se cade să primească musafiri, mai ales o femeie.

— De ce, senor, de ce?

— Pentru că nu-i prea îmbrăcat. N-are decât cămaşa pe el, dacă nu pun la socoteală cârpele cu care l-a înfăşurat bătrânul Zeb. La naiba! Din toată cârpăraia asta ai putea să scoţi un rând de haine în lege: haină, pantaloni, jiletcă…

— Nu te-nţeleg, senor…

— Aha, nu mă-nţelegi! N-am spus limpede că stă în pat?

— În pat? La vremea asta! Sper că nu i s-a…

—… întâmplat nimic, asta vrei să spui? Din nefericire, lucrurile stau tocmai pe dos. I s-a întâmplat ceva rău. Şi-o să stea în pat multe săptămâni, că n-are încotro.

— Oh, senor, e bolnav?

— Tocmai asta am vrut să spun.

— Va să zică e bolnav. Ah, sir, spune-mi, ce are?

— Fie. Dar nu pot să răspund decât la o întrebare, la cea dintâi. Boala pe care o are, o are din pricină că s-a purtat cineva rău cu el, dar cine anume, numai Dumnezeu ştie. Îl doare piciorul. Piciorul lui arată de parcă l-ar fi ţinut într-un sac cu douăzeci de pisici sălbatice. Eh, dacă i-ai vedea piciorul! Nu găseşti un locşor nevătămat. Nici măcar cât mânuţa dumitale! Colac peste pupăză şi-a pierdut şi cunoştinţa.

— Şi-a pierdut cunoştinţa?

— Chiar aşa! Vorbeşte în bobote, aşa cum vorbeşte omul beat. Niţică băutură ar fi cea mai bună doctorie pentru el, însă, din păcate, noi n-avem strop. Şi plosca şi damigeana sunt goale. Nu cumva ai niscaiva băutură? De pildă, nişte acvardiente, cum i se zice pe aici. Am băut eu poşircă şi mai şi, dar o înghiţitură din licoarea asta i-ar ajuta grozav stăpânului meu. Spune, senora, n-ai pic de băutură?

— Nu, senor, n-am.

— Păcat. Îmi pare rău pentru mister Maurice. Tare bine i-ar mai prinde.

— Şi nu pot să-l văd, senor? Adevărat?

— E adevărul adevărat! Şi-apoi, la ce bun? Totuna e. Acum nu-i în stare să te deosebească de bunica lui. S-a purtat cineva rău cu el, ţi-am spus şi zace fără cunoştinţă.

— Cu atât mai mult trebuie să-l văd. Poate pot să-l ajut… Sunt îndatorată faţă de dânsul…

— O, îi eşti îndatorată şi vrei să-i plăteşti datoria? Asta-i cu totul altceva! Dacă-i aşa, atunci la ce să-l mai vezi? Eu sunt omul lui de încredere. Toate afacerile lui trec prin mâna mea. Ce-i drept, nu ştiu carte, dar lasă, fac o cruciuliţă pe chitanţă în loc de iscălitură. Asta-i destul. Poţi să-mi dai banii cu toată încrederea. Stăpânul n-o să ţi-i ceară a doua oară, pe cinstea mea! Banii pică la ţanc. Tocmai plecăm de-aici şi avem nevoie de bani. Dacă îi ai la dumneata, de celelalte – adică de hârtie, toc şi călimară – fac eu rost, le-aduc din colibă. Dacă te învoieşti, îţi dau chitanţă numaidecât.

— Nu, nu, nu! Nu-i vorba de bani, îi datorez recunoştinţă.

— Aha, numai de recunoştinţă e vorba! Eh, o datorie ca asta nu-i prea greu de plătit. Şi nu-i nevoie nici de chitanţă. Numai, vezi, acum nu-i timp pentru asemenea datorii. Stăpânu-meu tot n-o să înţeleagă. Când o să-şi vină în fire, o să-i spun că ai fost pe-aici. Şi de cerut, n-o să-ţi mai ceară nimic.

— Trebuie să-l văd!

— Trebuie! Asta-i bună! Eu stau de strajă şi mi s-a poruncit să nu las pe nimeni înăuntru.

— Nu-i vorba şi de mine, crede-mă. Eu sunt o prietenă. O prietenă de-a lui don Maurice.

— De unde să ştie Phelim O'Neill dacă-i adevărat? Eşti frumoasă foc, dar poţi să-i fii cel mai aprig duşman.

— Trebuie să-l văd! Vreau să-l văd şi am să-l văd! Cât ai clipi, Isidora sări din şa şi se îndreptă spre uşa colibei.

Hotărârea zugrăvită pe chipul tinerei mexicane îl făcu pe Phelim să priceapă că era timpul să îndeplinească porunca lui Zeb Stump. Intră iute în colibă, de unde se întoarse cu o secure. Porni cu pas apăsat spre cactuşi, dar deodată încremeni. O mână de femeie îi lipise ţeava unui revolver de tâmplă.

— Abajo la hacha24! Strigă Isidora. Nătărău fricos! Dacă ridici mâna asupra mea, eşti mort!

— Să ridic mâna asupra dumitale, senora? Bolborosi Phelim, dezmeticindu-se din spaima ce-i cuprinsese. Sfântă fecioară! Nu pentru dumneata am luat securea. Mă jur pe toţi sfinţii!

— Atunci, pentru cine? Întrebă mexicană, dându-şi seama de greşeala ei şi lăsând revolverul în jos. De ce ai luat securea?

— Jur că n-am vrut decât să tai un cactus. Uite, pe cel de colo… Trebuie să i-l pun iepei sub coadă. Ai ceva împotrivă?

Tânăra mexicană tăcu. Nu ştia ce să mai creadă.

Omul care stătea în faţa ei era prea stângaci ca să o înfricoşeze. Întreaga înfăţişare a irlandezului, mişcările lui erau mai curând comice decât ameninţătoare.

— Tăcerea înseamnă consimţământ! Rosti liniştit Phelim.

Apoi străbătu în goană poiană şi îndeplini întocmai porunca bătrânului Zeb.

Nechezatul sălbatic al iepei se amestecă cu tropotitul copitelor ei, precum şi cu urletul câinelui.

Isidora rămase tăcută, fără să înţeleagă nimic. Cât timp ţinea această zarvă infernală, nu avea nici un rost să ceară vreo lămurire.

Phelim se întoarse în uşa colibei. Cu aerul unui om pe deplin mulţumit de sine, îşi ocupă din nou postul de pază.