CAPITOLUL LXXII.ZEB STUMP DIBUISE O UMBRĂ

Bătrânul vânător ieşi pe poarta Casei del Corvo şi se îndreptă spre fort, urmând malul râului. Nu făcu nici un sfert de ceas până acolo. Descălecă şi intră la comandantul fortului, lăsând calul afară. Obţinu cu uşurinţă să fie primit de comandant, căci se bucura de multă simpatie printre militari. Santinelele îl lăsaseră să treacă, fiind binecunoscut. Ofiţerul de serviciu îl salută prietenos, iar aghiotantul îl anunţă îndată. Maiorul pesemne că-l aştepta.

— A, mister Stump, mă bucur să te văd! Ce mai nou? Judecând după faptul că te-ai întors atât de repede, îmi închipui că ai noutăţi. Nădăjduiesc să descoperim ceva care să-l ajute cât de cât pe acest nefericit mustanger. Să auzim, ce-ai aflat?

— Eh, domnule maior – mărturisi bătrânul fără înconjur, scoţându-şi pălăria cu o mişcare plină de firesc – trebuie să spun că deocamdată n-am nici o noutate deosebită. Totuşi am socotit necesar să mă-ntorc. Era musai să vă vorbesc.

— Te-ascult. Ce este?

— Vreau să vă rog să amânaţi cât se poate judecata. Ştiu că vor fi presiuni, dar ştiu că aveţi suficientă autoritate să le ţineţi piept şi toată bunăvoinţa faţă de acest caz.

— Ai dreptate. Ţin să-l ajut pe bietul mustanger. Dar nu uita că în republica noastră, autorităţile militare sunt subordonate celor civile, exceptând starea de război. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să împiedic orice încălcare a legii. Însă împotriva legii nu pot să mă ridic.

— Nici nu e nevoie şi nici nu vă cer aşa ceva, domnule maior. Trebuie doar să potoliţi pe cei care vor să ia legea în propriile lor mâini şi să o schilodească după cum le place, încât să le fie lor bine. La noi, în settlement, există asemenea oameni şi dacă nu-i potoleşte nimeni, chiar aşa vor face. Există cineva bunăoară deosebit de primejdios…

— Cine?

— Fiţi bun şi păstraţi asta pentru dumneavoastră, domnule maior. Făgăduiţi?

— Nici o grijă, mister Stump! Nimeni nu va afla nimic. Vorbeşte deci cu toată încrederea.

— Bine. Eu cred că altcineva e ucigaşul, nu Maurice-Mustangerul.

— Asta-i şi părerea mea. Dar numai atât îmi spui?

— Aş putea să mai adaug ceva, dar nu-s decât simple bănuieli şi nu vreau să se dovedească neîntemeiate. De aceea e mai bine să tac până ce mă întorc de pe malurile lui Rio de Nueces. Atunci vă voi împărtăşi bucuros lucrurile pe care le cunosc încă de azi, precum şi tot ce voi descoperi în prerie. Îmi puteţi acorda un răgaz de trei zile?

— Trei zile?

— Da. Până atunci să nu înceapă judecata.

— Îţi făgăduiesc, mister Stump. S-ar putea să-mi risc situaţia, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că Maurice-Mustangerul nu va ieşi pe poarta închisorii. În aceste trei zile, vinovat sau nevinovat, se va afla sub protecţia mea.

— Sunteţi un adevărat prieten, domnule maior şi vă voi dovedi odată recunoştinţa mea. Nu mai spun nimic. Vă rog doar să păstraţi tăcere asupra celor discutate. În settlement există unii care s-ar face luntre şi punte ca să-mi pună beţe-n roate.

— N-ai grijă, la mine nu vor găsi nici un sprijin. Te poţi bizui pe cuvântul meu.

— Ştiu, domnule maior şi vă mulţumesc din suflet. Bătrânul vânător salută şi ieşi să o găsească pe bătrânica lui.

Înainte să ajungă la plantaţiile lui Pointdexter urcă un povârniş abrupt, spre un mic platou. Ajuns sus, se opri îngândurat la umbra unui salcâm.

— La naiba! Bombăni el. Calul lui Callhown a lipsit în noaptea cu pricina şi s-a întors la grajd alb de spumă. Ce să însemne asta? Blestemat să fiu dacă nu-i şi căpitanul amestecat în afacerea asta murdară! Nu-mi iese din cap şi pace! Hm, ar fi prea de tot să-mi închipui că şi-a ucis vărul! Bineînţeles, e-n stare de orice ticăloşie. Dar ce nevoie avea să-l omoare? Dacă urmărea să rămână moştenitor în locul lui Henry, după moartea bătrânului, atunci da, mai vin acasă. Dar treaba nu stă aşa. Bătrânul Pointdexter e sărac lipit, nici un negru şi nici o palmă de pământ n-au mai rămas ale lui. Ticălosul de Callhown a pus mâna pe tot. Atunci, ce nevoie avea să scape de văru-său? Ei doi n-au fost în relaţii proaste. Şi deodată a intervenit mustangerul, apoi cearta, apoi albii travestiţi în indieni, apoi tânăra mexicană, apoi călăreţul fără cap şi dracu mai ştie ce! Iosafat! O poveste ca asta zăpăceşte şi mintea cea mai ageră… Totuşi nu-i timp de pierdut. Ajutat de potcoava pe care am desprins-o de pe copita murgului, poate că aflu măcar o părticică din istoria asta sângeroasă, ori dezleg taina în întregime. Încotro să apuc?

Şi Zeb privi în jur, de parcă ar fi căutat un răspuns.

Nu avea nici un rost să înceapă cercetările în împrejurimile fortului sau ale settlementului. Acolo pământul era răscolit de urmele cailor. Nu avea rost nici să se afunde în prerie. Mai bine să taie drumul spre Rio Grande. Da, aşa era cel mai bine.

După ce străbătu aproape o milă şi ajunse lângă Rio de Nueces, se îndreptă spre apus. Puţin aplecat înainte, bătrânul vânător privea scrutător iarba de amândouă părţile cărării. După încă o milă zări ceva care îl făcu să tresară şi să smucească frâul. Iapa se opri. Bătrânul sări la pământ. După doi-trei paşi, se lăsă în genunchi, scoase potcoava din buzunar şi o potrivi peste o urmă de copită care se desluşea lămurit în iarbă.

— Exact! Exclamă vânătorul. Iată urma trădătorului, ba poate chiar urma ucigaşului!