CAPITOLUL LXXI.MURGUL

Însufleţit de această urare pornită din adâncul inimii, bătrânul vânător se grăbi spre grajd. Bătrânica lui ronţăia nişte porumb. Pluto nu se zgârcise şi o ospătase din belşug. Era şi el acolo. Dar vorbăreţul Pluto se arăta astăzi din cale afară de tăcut. Se vedea cât de colo că-i abătut. Nu era greu să-l înţelegi. Pierderea tânărului stăpân, pe care îl iubea atâta, durerea tinerei stăpâne, căreia îi era atât de devotat şi, de bună seamă, loviturile de cizmă ale căpitanului Casey Callhown amarau sufletul bietului negru.

De preocupat ce era, Zeb nici nu băgă de seamă tristeţea zugrăvită pe chipul sclavului. Nu o mai lăsă pe bătrânica lui să mănânce. Îi vârî zorit zăbala în gură, îi trecu frâul peste cap şi dădu să o scoată din grajd. Iapa se supuse cam în silă.

— Vai, vai, mister Stump i se tângui Pluto. De ce atâta grabă? Iepşoara e flămândă! Las-o barem să se sature.

— N-am vreme, dragul meu. Pornesc la drum lung. Am aproape o sută de mile de străbătut şi am mai puţin de două ceasuri pentru asta.

— Ce-i cu dumneata, mister Stump? N-am mai pomenit asemenea goană. Glumeşti?

— De loc.

— Zău, rămâi uimit cum gonesc oamenii pe aici, prin prerie. Uite şi calul de colo a gonit pesemne vreo două sute de mile într-o noapte.

— Care?

— Murgul de lângă uşă. Calul lui mister Callhown.

— Ce te face să crezi că a gonit două sute de mile?

— Era numai spumă. L-am dus la râu să-l adap şi se poticnea ca un viţeluş abia fătat. Era frânt, nu altceva.

— Când a fost asta, Pluto?

— Când? Să mă gândesc… A, da, da, chiar în noaptea când a dispărut mister Henry. S-a întors în zori, cam la un ceas după răsăritul soarelui. Nu l-am văzut, că plecasem la lucru cu noaptea-n cap. Venind înapoi la grajd, dau de el năduşit, de parcă trecuse râul şi alb tot de spumă…

— Cine l-a luat în noaptea aceea?

— Habar n-am. Ştiu doar că numai mister Callhown umblă cu murgul. Nimeni altcineva nu se încumetă să-l încalece.

— Callhown va să zică?

— Habar n-am, zău, mister Stump. Nu l-am văzut pe mister Callhown să-l aducă la grajd, ba nici când s-a întors nu l-am văzut.

— Dacă murgul era numai spumă, înseamnă că tot a gonit cineva cu el.

— Da, da, tot a gonit cineva cu el.

— Ascultă, Pluto. Te cred că nu ştii cine a luat murgul în noaptea aceea. Dar tu ce zici, cine să fie? Mister Pointdexter mi-e prieten şi-mi pare rău să-i ştiu calul istovit în halul ăsta. De-asta te întreb, îmi pare rău şi de calul căpitanului Callhown. Pesemne că l-a luat pe furiş vreun negru de pe plantaţie şi l-a gonit noaptea prin prerie. Ce crezi?

— Nu, mister Stump, negrul Pluto nu crede aşa ceva. Sclavii de pe plantaţie n-au voie să vină aici. Ei nici n-ar îndrăzni să intre în grajd. Un negru de pe plantaţie nu putea să ia calul.

— La naiba! Atunci, cine a fost? Vătaful?

— Nu, nici el!

— Să fi fost chiar stăpânul calului? Atunci e foarte bine şi totul s-a lămurit. El are dreptul să gonească oriunde pofteşte cu calul lui, chiar şi în iad. Asta nu mai e treaba mea.

— Nici a mea, mister Stump. Păcat că nu m-am gândit azi-dimineaţă la asta!

— De ce? Ce-a fost azi-dimineaţă? Ce ai de eşti atât de abătut?

— O, azi-dimineaţă! Mare nenorocire a fost! Foarte mare nenorocire!

— Ce s-a întâmplat?

— Oh, mister Stump, azi-dimineaţă am mâncat o bătaie! Asta la vreun ceas după ce-am venit în grajd.

— Ai mâncat bătaie?

— Da, da, şi-am alergat bezmetic prin tot grajdul de durere.

— Am înţeles. Te-a lovit un cal cu copita. Care?

— O, nu, nu! Nu calul, stăpânul calului! Mister Callhown mi-a cărat la picioare cu nemiluita. Negrul Pluto n-a făcut nimic rău. Am întrebat doar ce-a fost cu calul în noaptea aceea de s-a întors la grajd atât de istovit. Căpitanul mi-a spus că asta nu-i treaba mea şi-a început să dea cu picioarele şi cu cravaşa în mine. Apoi m-a ameninţat că, dacă scap vreo vorbuliţă, m-aşteaptă o sută de bice. Şi ce m-a mai înjurat! Vai, vai, ce m-a mai înjurat! Negrul Pluto nu l-a văzut niciodată pe mister Callhown atât de supărat!

— Unde-i mister Callhown? Nu l-am văzut astăzi. Nu-i plecat, doar calul e aici.

— O, nu, mister Stump, mister Callhown e plecat. În ultimele zile pleacă mereu şi se întoarce târziu de tot.

— Călare?

— Da. Acum umblă cu un cal sur. Murgul stă în grajd. Din noaptea aceea n-a mai ieşit decât o singură dată cu murgul. Pesemne că vrea să-l odihnească.

— Spune, Pluto – glăsui Zeb după câteva clipe. Dacă o las pe bătrânica mea să mai ronţăie niţel porumb? Are mult de alergat şi nu-i strică să mai prindă putere. Să-i dăm pace să se ospăteze în voie. Şi-n timpul ăsta fac şi eu la fel. Dă fuga la bucătărie şi vezi ce găseşti pe-acolo. O bucată de friptură rece şi o bucată de pâine mi-e destui. Stăpâna ta m-a poftit să mănânc, însă m-am temut să nu zăbovesc şi i-am spus că n-am vreme. Dar uite, bătrânica mea m-a făcut să mă răzgândesc. Mai stau un pic. Şi dacă înfulec şi eu ceva, o să fiu tare voios.

— Îndată, mister Stump! Îndată!

Pluto alergă la bucătărie şi Zeb Stump rămase singur în grajd. În clipa următoare se apropie de locul unde stătea murgul. Calul se sperie şi se lipi tremurând de peretele grajdului.

— Stai locului! Uf, nătărăule! Bombăni bătrânul. Nu-ţi fac nici un rău. Ai năravul lui stăpânu-tău. Stai liniştit, auzi! Vreau să-ţi văd potcoavele!

Zicând acestea se aplecă să-i apuce un picior. Calul se porni din senin să azvârle din copite şi să necheze, de parcă bătrânul s-ar fi pregătit să-i facă cine ştie ce.

— Afurisitule, urâciunea pământului! Izbucni Zeb, cu ciudă. Astâmpără-te! Nu-ţi fac nimic rău. Haide încoace, gogoman ce eşti! Vreau să văd dacă eşti potcovit sau nu. Dădu din nou să-i prindă piciorul, însă calul se împotrivea şi mai şi. Măi, măi, ia te uită la el! Bombăni Zeb şi cătă în jur, cu nădejdea să găsească ceva ca să ţină animalul pe loc. „Hm, ce-i de făcut? Să-l chem pe Pluto să m-ajute? El nu trebuie să ştie nimic despre asta.” Stătu să chibzuiască. Fir-ar să fie de cal! Izbucni el din nou. Îmi vine să-l omor, nu alta! Aha! Am găsit! Numai să nu se-ntoarcă Pluto şi să strice totul. Lasă, Florinda o să-l mai ţină niţel la bucătărie… Eh, ori stai liniştit, ori te sugrum! Cu zgarda nu mi te mai foieşti tu!

Bătrânul desprinse lassoul de la oblânc, îl azvârli pe după gâtul calului şi smuci de capăt. Calul începu să sforăie şi să alerge prin grajd. Curând, sforăitul i se prefăcu într-o icneală şuierătoare. Abia îşi mai trăgea răsuflarea.

Acum Zeb Stump se putea apropia în linişte de murg. Legă capătul lassoului de o stănoagă şi începu să-i cerceteze atent fiecare copită. Potcoava de la piciorul stâng dindărăt era ruptă. Vânătorul scoase cuţitul de vânătoare, desprinse potcoava şi o puse într-unui din buzunarele lui fără de fund ale hainei, dimpreună cu toate caietele. Apoi, cu o mişcare dibace, desfăcu laţul lassoului, lăsând murgul să răsufle în voie. La puţin, timp după aceea apăru şi Pluto. Aducea o tavă plină de bunătăţi, pe care se vedea şi o sticluţă de whisky, Zeb. Se apucă să mănânce cu poftă.

Negrul băgă de seamă că murgul nu-i în apele lui: gemea, tremura tot şi privea speriat împrejur.

— Ce-o fi păţit?! Exclamă el. Parcă s-ar teme de dumneata.

— A, da… – Zise Zeb, cu o nepăsare prefăcută. Poate că se teme niţel. S-a băgat adineauri peste bătrânica mea şi l-am plesnit cu frânghia.

Pluto rămase mulţumit de lămurirea primită. Discuţia continuă.

— Spune-mi, Pluto – întrebă Zeb – cine vă potcoveşte caii? Cred că aveţi fierarii voştri.

— Cum nu! Jack cel Galben îi potcoveşte… De ce mă-ntrebi, mister Stump?

— Ar trebui s-o duc şi eu la potcovit pe bătrânica mea. Jack n-o să zică nu, ce spui?

— Ba chiar o să fie foarte bucuros.

— Şi-n cât timp crezi că-i bate două potcoave?

— La iuţeală, mister Stump. Jack e un meşter bun, toată lumea îl laudă.

— N-o fi având potcoave gata făcute? De când a potcovit caii voştri, de mult?

— De mai bine de-o săptămână. Ultima dată a potcovit calul lui miss Louise, mustangul rotat. Găsim la el şi potcoave gata făcute. Ştiu fiindcă voia să potcovească murgul, care are o potcoavă ruptă. Asta-i poveste de zece zile. Mister Callhown a poruncit să-i schimbe potcoava. Chiar azi-dimineaţă i-am spus lui Jack despre asta.

— Ascultă – vorbi Zeb, schimbându-şi parcă pe neaşteptate hotărârea. Mă gândesc totuşi că n-am vreme de pierdut. Amân potcovitul până mă-ntorc. Umblă ea bătrânica mea şi aşa. Preria e moale, să tot alerge. Bătrânul ieşi în curte şi se uită la cer: Da, da, e timpul s-o iau din loc! Ei, porumbiţo, gata cu ronţăitul! Ia frumuşel zăbala între dinţi şi nu te mai gândi la mâncare că n-ai încotro. Aşa, bravo ţie!

Zeb îi puse frâul, apoi sări în şa şi porni la drum.