II

Ernestina apare în fugă, şi după ea Felix, curând şi domnul Lepic.

— Ia să vedem! spun ei.

Doamna Lepic strânge degetul între genunchi, din care pricină cârligul se înfige şi mai adânc în carne. Felix şi Ernestina o susţin, iar domnul Lepic i-apucă şi-i ridică braţul, aşa că toţi pot să-i vadă degetul. Cârligul i-a străpuns degetul dintr-o parte în alta.

Domnul Lepic încearcă să-l scoată.

— Ah, nu, nu aşa! ţipă ascuţit doamna Lepic. într-adevăr, într-o parte vârful, iar în cealaltă îndoitura ca o buclă nu lasă cârligul să iasă. Domnul Lepic îşi pune ochelarii.

— Drace! face el. Ar trebui rupt.

Cum să-l rupă însă? Soţul ei n-are cum să apuce cârligul şi, la cea mai mică încercare, doamna Lepic sare în sus şi urlă. Cum, adică, vor să smulgă inima, viaţa din ea? Păi cârligul ăsta e oţel de soi.

— Hm, mormăie domnul Lepic, atunci trebuie crestat degetul.

Îşi potriveşte ochelarii, scoate briceagul şi se apucă să plimbe pe deget tăişul tocit al lamei, întâi uşor de tot, abia atingând pielea. Apoi apasă. E numai broboane de sudoare. Dă sângele.

— Au! Au! Au! se văicăreşte doamna Lepic, şi toţi cei de faţă se cutremură.

— Mai repede, tăticule! spune Ernestina.

— Ia nu te mai prosti atâta! se oţărăşte Felix la maică-sa.

Domnul Lepic îşi pierde răbdarea. Briceagul sfârtecă, ferăstruieşte la întâmplare, iar doamna Lepic, după ce a murmurat: „Măcelarule! Măcelarule!”, din fericire, leşină.

Domnul Lepic nu scapă prilejul. Alb la faţă şi înnebunit, ciopârţeşte, scormoneşte prin carne şi iată că din degetul care nu-i decât o rană sângerândă cade şi cârligul.

Uf!

În vremea asta, Morcoveaţă – nimic. La primul ţipăt al maică-si a şi şters-o. Stă pe scară, cu capul în mâini, şi caută să-şi lămurească întâmplarea. De bună seamă că vrând s-azvârle undiţa mai departe, cârligul i-a rămas prins în spate.

„Acum nu mă mai mir că nu trăgea peştele”, îşi spune el.

Ascultă vaietele maică-si şi la început nu-şi prea face inimă rea din pricina lor. Parcă el n-are să urle când o să-i vie rândul, numaidecât, ba încă şi mai şi, cât l-or ţine puterile, până o să răguşească, astfel ca maică-sa să se creadă răzbunată cu un ceas mai devreme şi să-i dea pace?

Vecinii, atraşi de larmă, vor să-l descoasă.

— Ce s-a întâmplat, Morcoveaţă?

El tace mâlc, şi-astupă urechile, şi scăfârlia-i roşcovană se face nevăzută. Vecinii se înşiră în capul scării şi aşteaptă să afle pricina.

În cele din urmă se iveşte şi doamna Lepic. E palidă ca o lăuză şi, mândră că a trecut printr-o mare primejdie, ţine la vedere degetul legat cu grijă, cu o cârpă. Bi-ruindu-şi o rămăşiţă de durere, le surâde celor de faţă, îi linişteşte cu câteva vorbe şi-i spune blând lui Morcoveaţă:

— M-ai făcut să pătimesc, băieţaşul mamii. Dar te iert, nu-i vina ta.

Niciodată nu i-a vorbit aşa. Morcoveaţă, uimit, ridică fruntea. Vede degetul maică-si înfăşurat într-o cârpă curată şi legat cu aţă, gros şi pătrat, ca o păpuşă de copil sărac. Ochii i se umplu de lacrimi.

Doamna Lepic se apleacă spre el. Băiatul dă să se ferească dindărătul braţului îndoit, ca de obicei. în schimb, maică-sa, mărinimoasă, îl sărută de faţă cu toţi.

Morcoveaţă nu mai pricepe nimic. Plânge pe rupte.

— Dacă-ţi spun c-a trecut, că te iert! Mă crezi oare aşa de haină?

Morcoveaţă hohoteşte şi mai şi.

— Tii, că prost mai e! Poţi să juri că-l jupoaie cineva de viu, spune doamna Lepic către vecinii înduioşaţi de atâta bunătate.

Ea le dă cârligul de undiţă, pe care ei îl cercetează, curioşi, cu toţii. Unul zice că-i cârlig numărul 8. încetul cu încetul, doamna Lepic îşi recapătă uşurinţa vorbei şi începe să turuie, povestind tuturor întâmplarea.

— Ah! De nu mi-ar fi aşa de drag, l-aş fi omorât pe loc. Afurisită unealtă şi cârligul ăsta. Credeam c-o să-mi dau duhul din pricina lui.

Ernestina e de părere că trebuie îngropat undeva departe, în capătul grădinii; să-l pună într-o groapă şi să se bătucească bine pământul deasupra.

— Ba deloc! sare Felix cu gura. Am să-l păstrez eu. Vreau să prind peşte cu el. Ăsta zic şi eu cârlig – călit în sângele mamei! Ce mai peşti o să prind! O grozăvie! De-ăia barosani, să nu-i poţi duce în braţe.

Şi-l zgâlţâie pe Morcoveaţă, care, buimac şi acum că a scăpat fără chelfăneală, se întrece cu pocăinţa, scoate nişte gemete răguşite şi varsă lacrimi cu nemiluita, scăl-dându-şi pistruii de pe mutra lui cea slută, obişnuită cu scatoalcele.