DIN SCRISORILE LUI MORCOVEAŢĂ.

CĂTRE DOMNUL LEPIC Şi UNELE RĂSPUNSURI ALE DOMNULUI LEPIC CĂTRE MORCOVEAţĂ.

Morcoveaţă, către domnul Lepic.

Internatul Saint-Marc.

Dragă tăticule, M-am tot ţinut de pescuit în timpul vacanţei şi asta mi-a pus sângele în mişcare. Nişte buboaie cât toate zii lele îmi ies pe pulpe. Stau la pat. Zac pe spate şi doamna infirmieră îmi pune prişniţe. Atâta vreme cât piroanele astea afurisite nu sparg, mă doare. După aia, nici nu mă mai gândesc la ele. Numai că se înmulţesc ca puii de găină. Unul trece, alte trei răsar. Nădăjduiesc însă să ies la liman.

Fiul tău iubitor.

Răspunsul domnului Lepic.

Dragul meu Morcoveaţă, Dat fiind că te pregăteşti pentru prima ta împărtăşal nie şi înveţi catehismul, trebuie să ştii că omenirea nu te-a aşteptat pe tine pentru ca să aibă buboaie sau piroane1, cum le spui tu. Lui Isus Cristos i-au bătut piroane şi în picioare şi în mâini. Dar el nu se văicărea, deşi ale lui erau adevărate.

Curaj!

Tatăl tău care te iubeşte.

Nota 1: Joc de cuvinte intraductibil. în limba franceză, „clou” înseamnă deopotrivă furuncul şi piron.

Morcoveaţă, către domnul Lepic.

Dragă tăticule, Te anunţ bucuros că mi-a ieşit o măsea. Deşi n-am încă vârsta, cred că-i o măsea timpurie de minte. Sper că n-o să fie singura şi că te voi mulţumi întotdeauna prin sârguinţa şi buna mea purtare.

Fiul tău iubitor.

Răspunsul domnului Lepic.

Dragul meu Morcoveaţă, Tocmai acum, când ţie ţi-a ieşit o măsea, una de-a mea a început să se clatine. Chiar ieri dimineaţă mi-a căzut. Aşa că dacă tu ai o măsea mai mult, tatăl tău are una mai puţin. Precum vezi, nu s-a schimbat nimic, numărul măselelor în familie e acelaşi.

Tatăl tău care te iubeşte.

Morcoveaţă, către domnul Lepic.

Dragă tăticule, închipuieşte-ţi că ieri a fost ziua domnului Jacques, profesorul nostru de latină. Toţi băieţii au hotărât ca eu să-l felicit în numele întregii clase. Mândru de această cinste, mi-am pregătit îndelung cuvântarea, presărând ici-coio şi câte un cuvânt latinesc. Fără falsă modestie, eram mulţumit de ea. Am scris-o apoi pe curat, pe o coală mare, ministerială, şi, în ziua cuvenită, îndemnat de colegii mei care murmurau: „Du-te, hai, du-te odată!” am prins momentul când domnul Jacques nu se uita la noi Şi m-am apropiat de catedră. Dar abia am apucat să desfac foaia şi să spun cu glas tare:

VENERATE PROFESOR, că domnul Jacques s-a ridicat furios în picioare şi-a început să zbiere:

— Marş la locul tău, numaidecât! Bănuieşti că n-am mai stat pe gânduri şi am şters-o la iuţeală în bancă, în timp ce băieţii se piteau, vârând nasul în carte, iar domnul Jacques îmi poruncea furios:

— Tradu lecţia!

Dragă tăticule, ce spui tu de treaba asta?

Răspunsul domnului Lepic.

Dragul meu Morcoveaţă, Când o să ajungi deputat, atunci ai să vezi lucruri şi mai şi. Fiecare cu-ale lui. Dacă l-au pus pe profesorul ăsta al tău la catedră, e pesemne ca să vorbească el şi să asculte alţii, şi nu să vorbeşti tu ca să asculte el.

Morcoveaţă, către domnul Lepic.

Dragă tăticule, Am dus adineauri domnului Legris, profesorul nostru| de istorie şi geografie, iepurele pe care l-ai trimis tu. într-adevăr, mi s-a părut că darul ăsta i-a făcut plăcere, îţi mulţumeşte călduros. Cum intrasem în casă cu umbrela şiroind de apă, mi-a luat-o chiar el din mână ca s-o scoată în vestibul. Apoi am vorbit împreună verzi şi uscate. Mi-a spus că, dacă vreau, la sfârşitul anului, o să pot lua premiul întâi la istorie şi geografie. Mă crezi oare că tot timpul convorbirii noastre am rămas în picioare şi că domnul Legris, care altfel s-a arătat foarte prietenos, ţi-o repet, nu mi-a oferit măcar un scaun?

Să fie o scăpare din vedere, sau nepoliteţe?

Nu ştiu şi-aş fi curios, dragă tăticule, să aflu care-i' părerea ta.

Răspunsul domnului Lepic.

Dragul meu Morcoveaţă, Mereu mi te plângi de câte ceva. Ba că domnul Jacques te trimite să stai jos, ba că domnul Legris te lasă să stai în picioare. Poate eşti încă prea tânăr ca să pretinzi atenţii. Şi dacă domnul Legris nu ţi-a oferit un scaun, iartă-l; de bună seamă că, văzându-te aşa mic, o fi crezut că stai jos.

Morcoveaţă, către domnul Lepic.

Dragă tăticule, Aud că trebuie să pleci la Paris. Mă bucur de bucuria pe care ai s-o ai vizitând Capitala, pe care aş voi să o cunosc şi eu şi unde, cu gândul, voi fi alături de tine. Ştiu că învăţătura nu-mi îngăduie această călătorie, dar mă folosesc de acest prilej şi te întreb dacă n-ai putea să-mi cumperi vreo două cărţi. Cele pe care le am eu le-am învăţat pe dinafară. Alege orice. E totuna. Totuşi, mi-aş dori mai cu seamă Henriada, de Francois-Marie-Arouet de Voltaire, şi Noua Heloisă de Jean-Jacques Rousseau. Dacă mi le-aduci (cărţile costă o nimica toată la Paris), îţi jur că pedagogul n-o să mi le confişte niciodată.

Răspunsul domnului Lepic.

Dragul meu Morcoveaţă, Scriitorii de care-mi vorbeşti erau şi ei oameni ca tine şi ca mine. Ce-au făcut ei poţi să faci şi tu. Scrie cărţi, că după aia ai să le citeşti.

Domnul Lepic, către Morcoveaţă.

Dragul meu Morcoveaţă, Sunt tare uimit de scrisoarea ta de azi-dimineaţă. Zadarnic o tot recitesc. Nu mai scrii aşa ca altădată şi vorbeşti de nişte lucruri ciudate, care nu-mi par nici de nasul tău, nici de-al meu.

De obicei ne povesteşti ce ţi s-a mai întâmplat, ne scrii al câtelea eşti în clasă la învăţătură, despre însuşirile şi cusururile fiecărui profesor, numele noilor tăi colegi, starea rufăriei, dacă dormi şi dacă mănânci bine.

Asta, dealtfel, e ceea ce vreau să ştiu şi eu. Azi, însă, nu mai pricep nimic. De unde până unde, mă rog, bâigu-iala aia despre primăvară, când acuma suntem în toiul iernii? Ce vrei să spui? Ai nevoie cumva de un fular? Scrisoarea ta n-are nici dată şi nu se poate şti dacă mi-o adresezi mie sau câinelui. Până şi scrisul mi se pare schimbat, iar felul cum sunt aşezate rândurile şi puzderia asta de majuscule mă buimăceşte. Pe scurt, bănuiesc că vrei să-ţi baţi joc de cineva. Presupun că de tine însuţi. Asta nu-i o crimă, dar ţin să te fac atent.

Răspunsul lui Morcoveaţă.

Dragă tăticule, Un cuvânt la repezeală, ca să te lămuresc cu ultima mea scrisoare. Tu n-ai băgat de seamă: era scrisă în versuri.

COTEŢUL.

Coteţul ăsta mic prin care s-au perindat, rând pe rând, găini, iepuri, porci, gol acum, îi aparţine pe deplin lui Morcoveaţă, pentru toată vacanţa. Pătrunde înăuntru fără nici o greutate, căci nu mai are uşă. Câteva urzici lungi şi firave împodobesc pragul, şi atunci când Morcoveaţă le priveşte, întins pe burtă, i se par o adevărată pădure. O pulbere măruntă acoperă pământul. Piatra zidurilor străluceşte de umezeală. Băiatul atinge tavanul cu capul. Aicea-i bârlogul lui; aici petrece de minune, după cum îi trăsneşte prin minte, cu mare dispreţ pentru jucării, care mai mult te încurcă.

Mai cu seamă îi place să facă patru cuiburi cu po-poneaţa – câte unul în fiecare colţ al coteţului. Cu mâna adusă în chip de mistrie, îngrămădeşte praful de jur împrejurul turului şi apoi stă aşa.

Cu spatele rezemat de zidul neted, cu picioarele îndoite şi mâinile încrucişate pe genunchi, se simte la adăpost şi tare bine. Adevărat, un locşor mai mic decât ăsta nici că s-ar putea. Uită de lume, nu se mai teme de nimic. Doar o bubuitură zdravănă de tunet l-ar putea tulbura.

Zoaiele de la bucătărie, care se scurg ceva mai încolo, pe gura jgheabului, când puhoi, când abia picurând, trimit adieri de răcoare.

Dintr-o dată, alarmă. Chemări ce se apropie, paşi.

— Morcoveaţă! Morcoveaţă!

Un cap se apleacă în prag. Morcoveaţă se face ghem, îndesându-se în pământ şi în zid. Stă cu gura căscată, ţi-nându-şi răsuflarea, cu privirea încremenită, şi simte cum nişte ochi scotocesc prin întuneric.

— Morcoveaţă, eşti aici?

Tâmplele-i zvâcnesc, se perpeleşte. Acuşi-acuşi are să urle de spaimă.

— Nu-i aici dihania. Pe unde dracu' o fi?

Paşii se depărtează şi Morcoveaţă, ceva mai la largul său, îşi destinde un pic mădularele.

Gândul lui umblă încă pe lungi drumuri de tăcere.

O zarvă cumplită îi umple deodată urechile. Pe tavan o musculiţă s-a prins într-o pânză de păianjen şi bâzâie, se zbate. Iar păianjenul alunecă într-acolo, de-a lungul unui fir. Are pântecul alb ca miezul de pâine. O clipă rămâne atârnat în aer, chircit şi neliniştit.

Morcoveaţă stă în capul oaselor şi-l pândeşte, aşteaptă nerăbdător sfârşitul, şi atunci când păianjenul, setos de sânge, se năpusteşte înainte, strângându-şi labele în formă de stea şi încleştându-şi prada, el se ridică, stârnit, în picioare, ca şi cum ar vrea să-şi ceară partea.

Asta-i tot.

Păianjenul urcă iar sus. Morcoveaţă se aşa-ză pe pământ şi se închide din nou în el însuşi, în sufletul lui întunecos de iepure.

Şi îndată, asemeni unei şuviţe de apă împovărate de nisip, visarea-i sărăcăcioasă dă de loc neted, se opreşte se face băltoacă şi prinde să coclească.