CA BRUTUS.

Domnul Lepic:

Morcoveaţă, anul trecut nu te-ai ţinut de carte aşa cum credeam eu. însemnările directorului arată c-ai putea mult mai mult. Umbli cu capu-n nori, citeşti cărţi oprite. Ai o ţinere de minte grozavă, la oral iei note destul de bune, dar nu-ţi faci temele. Uite, Morcoveaţă, e timpul să te-aşterni pe treabă.

Morcoveaţă:

Nici o grijă, tăticule. Anul trecut m-am cam lăsat pe tânjală, nimic de zis. Acuma însă o să mă ţin cu dinţii de carte. Totuşi nu-ţi făgăduiesc să ajung primul la toate.

Domnul Lepic:

Oricum, tu încearcă.

Morcoveaţă:

Nu, tăticule, îmi ceri prea mult. N-ajung eu primul nici la geografie, nici la germană, nici la fizică şi chimie; avem vreo doi-trei care tocesc la astea pe rupte – sunt cei mai tari – dar încolo, clei. Nu-i chip să le-o iei înainte. Altceva vreau eu – ascultă ce-ţi spun, tăticule – vreau s-ajung în scurtă vreme cel mai bun la compunere: să-i las de căruţă pe toţi. Şi dacă cumva nu reuşesc, cu toată silinţa mea, atunci barem n-are de ce să-mi pară rău şi-o să strig cu mândrie şi eu, ca Brutus: „O, virtute, tu nu eşti decât o vorbă goală!”

Domnul Lepic:

Lasă, băiatule, sunt sigur c-o să-i înfunzi.

Felix:

Tăticule, ce tot îndrugă Morcoveaţă?

Ernestina:

Eu una n-am auzit.

Doamna Lepic:

Nici eu. Ia mai zi o dată, Morcoveaţă, s-auzim şi noi.

Morcoveaţă:

N-am spus nimica, mămico.

Doamna Lepic:

Cum nimica? Păi cine ameninţa cerul cu pumnul, roşu la faţă, şi turuia de zor, de se auzea până-n capul satului? Ia mai spune o dată, să fie cu folos şi pentru alţii.

Morcoveaţă:

Lasă, mămico, nu merită osteneala.

Doamna Lepic:

Ba da, ba da! Ai pomenit de unul – cine-i ăla?

Morcoveaţă:

Matale nu-l ştii, mămico.

Doamna Lepic:

Cu atât mai mult. Întâi şi-ntâi, te rog să nu faci pe deşteptul şi să asculţi.

Morcoveaţă:

Bine, mămico. Uite, vorbeam cu tata, care-mi dădea sfaturi prieteneşti şi, drept mulţumită, nu ştiu ce mi-a trecut prin cap să făgăduiesc ceva, aşa ca romanul ăla numit Brutus, să invoc virtutea…

Doamna Lepic:

Iaca nu! Acum o scalzi. Te rog să repeţi aidoma ce-ai spus adineauri. Mi se pare că nu-ţi cer marea cu sarea şi-ai putea foarte bine să faci atâta lucru pentru mama ta.

Felix:

Să spun eu, mămico?

Doamna Lepic:

Nu! întâi el, şi pe urmă tu, iar noi o să vedem deosebirea. Haide odată, Morcoveaţă!

Morcoveaţă (îngână cu o voce plângăreaţă): „O, vir-tu-te, tu nu eşti de-cât o vor-bă goa-lă!” Doamna Lepic:

Poftim! Nimic nu scoţi din copilul ăsta. Mai degrabă s-ar lăsa zvântat în bătaie decât să-i facă maică-si pe voie.

Felix:

Uite cum a spus, mămico (Dă ochii peste cap şi aruncă priviri sfidătoare): Dacă n-ajung primul la compunere (îşi umflă obrajii şi bate din picior) am să strig şi eu ca.

Brutus (ridică braţele spre tavan): „O, virtute (lasă braţele să-i cadă de-a lungul corpului), tu nu eşti decât o vorbă goală!” Aşa a spus.

Doamna Lepic:

Bravo, minunat! Te felicit, Morcoveaţă! De ce-mi pare însă foarte rău, cu toată încăpăţânarea ta, e că o imitaţie nu preţuieşte niciodată cât originalul.

Felix:

Morcoveaţă, oare chiar Brutus a spus asta? Nu cumva Caton?

Morcoveaţă:

Brutus, sunt sigur. „Apoi se aruncă în spada întinsă de un prieten şi muri.”

Ernestina:

Morcoveaţă are dreptate. Ba mi-aduc aminte că Brutus ăsta se prefăcea nebun, cu aur ascuns în toiag.

Morcoveaţă:

Nu te supăra, surioară, le-ncurci. îl confunzi pe Brutus al meu cu altcineva.

Ernestina:

Poate. Fii sigur însă că domnişoara Sofia ne predă la istorie tot aşa de bine ca şi profesorul tău de la liceu.

Doamna Lepic:

N-are a face. Nu vă certaţi. Totul e să ai un Brutus în familie, şi uite că noi îl avem. Şi asta numai mulţumită lui Morcoveaţă, sâc! Nici nu ştiam de câtă cinste ne bucurăm. Minunaţi-vă de noul Brutus. Vorbeşte latineşte ca un episcop şi nu toacă de două ori pentru o babă surdă. Suciţi-l pe toate părţile: dacă te uiţi la el din faţă, îi vezi petele de pe haina pe care abia a îmbrăcat-o; dacă te uiţi din spate, îi vezi nădragii sfâşiaţi. Dumnezeule, pe unde s-o mai fi vârât? Uitaţi-vă numai în ce hal e Morcoveaţă-Brutus. Of, lighioaie!