FURTUNA FRUNZELOR.

S-a scurs o bună bucată de vreme de când Morcoveaţă iscodeşte visător o frunză din vârful acestui plop uriaş.

Cu gândurile aiurea, aşteaptă să se clintească.

Ai spune că-i desprinsă de plop şi că trăieşte o viaţă a ei, singuratică, liberă.

În fiecare zi se aureşte sub prima şi ultima rază de soare.

A rămas aşa de la amiază, încremenită, parcă moartă, mai degrabă pată decât frunză, şi Morcoveaţă îşi pierde răbdarea, supărat, când în sfârşit ea face un semn.

Dedesubt, o frunză apropiată face acelaşi semn. Altele îl repetă, îl împărtăşesc frunzelor învecinate, care-l trec cu grabă mai departe.

E semn de primejdie, căci în zare se iveşte marginea unei tichii cafenii.

Şi plopul a şi început să se cutremure. Se căzneşte parcă să urnească din loc, să împingă în lături păturile grele de aer care-l apasă.

Neliniştea lui cuprinde fagul, un stejar, castanii, şi toţi copacii din grădină prind să-şi facă semne, dându-şi de ştire că marginea desluşită şi întunecată a tichiei e împinsă înainte şi se lăţeşte tot mai mult pe cer.

La început, copacii îşi zbuciumă crengile subţiri, amuţind păsăretul, amuţind mierla ce zvârlea o notă la întâmplare, ca un bob de mazăre crud, turtureaua pe care Morcoveaţă o zărise adineauri vărsându-şi în rafale gânguritul din guşa-i pestriţă, şi coţofana cea nesuferită, cu coada ei coţofenească.

Apoi, pentru a-şi înfrica vrăjmaşul, purced să-şi fră-mânte braţele vânoase şi lungi.

Tichia vineţie îşi poartă înainte năvala-i lenevoasă. încet, încet, se bolteşte peste tot cerul. Alungă azurul şi astupă orice locşor pe unde poate pătrunde aerul, vrând parcă să-l sufoce pe Morcoveaţă. Uneori ai zice că, istovită de propria-i povară, tichia asta e gata să se prăvale peste sat; dar se opreşte la vreme deasupra clopotniţei, temându-se că vârful acesteia ar putea să o sf îşie.

Uite-o, e atât de aproape, că, fără vreo altă ameninţare, începe panica, izbucnesc ţipete.

Copacii şi-amestecă mânioşi umbrele nedesluşite, în care lui Morcoveaţă i se năzare că vede cuiburi pline de ochi rotunzi şi ciocuri albe. Vârfurile lor se încovoaie şi se îndreaptă, ca nişte capete trezite pe neaşteptate din piroteală. Cârduri, cârduri, frunzele îşi iau zborul, se abat îndărăt şi, temătoare, îmblânzite, încearcă să se prindă la loc. Plăpândele frunze de salcâm suspină, cele ale mesteacănului jupuit se tânguie, cele ale castanilor şuieră, cele ale curcubeţicii căţărătoare se fugăresc într-un freamăt pe zid.

Ceva mai încolo, merii bondoci îşi scutură poamele, care cad bufnind surd la pământ.

Puţin mai departe, tufele de coacăză sângerează picuri roşii, cele de porumbe picură cerneală.

Şi departe de tot, ca îmbătate, verzele mişcă din urechile lor de măgar, iar cepele mâniate se izbesc între ele, spărgându-şi măciuliile doldora de seminţe.

Ce să fie? Ce toană? Ce înseamnă asta? Nu tună. Grindina nu bate. Nu fulgeră şi nu cade strop de ploaie. Noaptea asta tăcută în miezul zilei, care-l înnebuneşte şi-l înspăimântă pe Morcoveaţă, este întunecimea vijeliei de sus.

Acum tichia s-a întins peste tot, sub soarele ascuns.

Totuşi tichia se mişcă. Morcoveaţă ştie bine asta; alunecă mereu, iar norii în goană o vor destrăma până la urmă. Şi el are să vadă iarăşi soarele. Deşi acoperă întreg cerul, tichia îi strânge ţeasta şi-i apasă fruntea. închide ochii şi ea i se lasă dureros peste pleoape.

Îşi înfundă şi degetele-n urechi, dar furtuna de afară pătrunde la el în odaie cu ţipetele şi vijelia ei.

Şi-i culege inima ca pe un petic de hârtie de pe uliţă. I-o strânge, i-o mototoleşte, o face boţ şi-o duce de-a rostogolul.

Aşa că Morcoveaţă a mai rămas doar cu un bob de inimă.