IDEI PERSONALE.

Seara, domnul Lepic, Felix, Ernestina şi Morcoveaţă se strâng în jurul căminului în care arde o buturugă cu rădăcini cu tot, şi cele patru scaune ale lor se leagănă pe picioarele din faţă. Stau la taifas şi, în lipsa doamnei Lepic, Morcoveaţă le împărtăşeşte ideile sale.

— Pentru mine, spune el, faptul că eşti neam cu cineva nu înseamnă nimic. Aşa, de pildă, tu ştii cât te iubesc, tăticule! Or, eu nu te iubesc fiindcă eşti tatăl meu; te iubesc fiindcă eşti prietenul meu. La drept vorbind n-ai nici un merit că eşti tatăl meu, dar prietenia ta o privesc ca pe o înaltă favoare cu care nu-mi eşti îndatorat şi pe care mi-o acorzi cu dărnicie.

— Haida-de! face domnul Lepic.

— Dar pe mine, dar pe mine? întreabă Felix şi Ernestina.

— E tot aia, răspunde Morcoveaţă. Numai întâmplarea v-a făcut fraţii mei. De ce v-aş fi recunoscător pentru asta? Cine-i vinovat că tustrei suntem de-alde Lepic? Nu vă puteţi împotrivi în nici un fel lucrului ăsta. Aşadar, n-are nici un rost să vă rămân îndatorat pentru o înrudire involuntară. Eu vă mulţumesc doar, ţie, frate, pentru ocrotirea ta, şi ţie, surioară, pentru grija plină de folos pe care mi-o porţi.

— încântat! spune Felix.

— De unde-o mai fi scoţând cugetările astea năzdrăvane? se minunează Ernestina.

— Toate astea, urmează Morcoveaţă, le spun în general, fără să dau nume; iar dacă mămica ar fi aici, le-aş repeta şi de faţă cu ea.

— Nu spui tu poveştile astea de două ori, zice Felix.

— Ce vezi tu rău în cuvintele mele? i-o întoarce Morcoveaţă. Nu-mi răstălmăciţi gândurile! Departe de a fi fără inimă, eu vă iubesc mai mult decât vi se pare vouă. Dar această afecţiune, în loc să fie banală, pornită din instinct şi deprindere, este conştientă, raţională, logică. Logică, iată termenul pe care-l căutam.

— Oare când o să te dezbari tu de năravul de a folosi cuvinte al căror înţeles nu-l cunoşti, mormăie domnul Lepic, ridicându-se să meargă la culcare, şi să tot cauţi, la vârsta ta, să fii mai cu moţ decât ceilalţi? Dacă bunicul vostru, răposatul, m-ar fi auzit îndrugând doar un sfert din palavrele tale, mi-ar fi arătat pe loc, cu un picior în fund şi una după ceafă, că nu-s decât fecioru-su.

— Vorbim şi noi ca să mai treacă vremea, glăsuieşte Morcoveaţă, cuprins deodată de nelinişte.

— E şi mai bine să taci din gură, i-o retează domnul Lepic, care ţine o lumânare în mână.

Şi pleacă. Felix îl urmează.

— Să ne vedem cu bine, bătrâne! i-aruncă el lui Morcoveaţă.

După Felix se ridică şi Ernestina şi murmură cu un aer grav:

— Bună seara, dragul meu prieten!

Morcoveaţă rămâne singur, descumpănit. Ieri, domnul Lepic îl sfătuia să se deprindă să gândească: „Ce-i aia: zice lumea? Cine-i lumea? Lumea înseamnă nimeni. Prea repeţi ca un papagal tot ce-auzi de la alţii, încearcă să gândeşti tu, cu capul tău. Foloseşte idei personale în vorbire, chiar dacă la început nu ai decât una singură.”

Văzând că la prima încercare de acest fel toţi îl privesc pieziş, Morcoveaţă înăbuşă focul, înşiră scaunele la perete, face o plecăciune către pendulă şi se duce să se culce în odaia în care dă scara pivniţei, numită din pricina asta odaia pivniţei. Odaia-i răcoroasă şi plăcută vara. Vânatul se păstrează lesne acolo o săptămână încheiată. Ultimul iepure doborât sângerează cu botul într-o strachină. Mai sunt acolo nişte coşuri pline cu grăunţe pentru găini, şi Morcoveaţă nu se mai satură să tot răscolească grăunţele, înf undându-şi mâinile până la cot în ele.

De obicei, toată hăinăria familiei, atârnată în cuier, îl înspăimântă. Ai zice că-s nişte sinucigaşi, care abia s-au spânzurat, având mai întâi grijă să-şi înşire ghetele, în ordine, pe poliţa de deasupra.

În schimb, astă-seară nu se mai teme. Nu mai scotoceşte cu privirea pe sub pat. Nu-l înfricoşează nici luna, nici umbrele, nici puţul din grădină, săpat acolo parcă anume pentru cine ar avea chef să se arunce într-însul pe fereastră.

I-ar fi frică dacă s-ar gândi că-i este frică, dar nu se mai gândeşte la asta. Şi-a pus cămaşa de noapte şi uită să păşească numai pe călcâie, ca să nu-l pătrundă răcoarea lespezilor de pe jos.

Se vâră în aşternut şi, cu ochii pironiţi la ciubucele de ipsos umed, continuă să-şi dezvolte ideile personale, numite astfel fiindcă trebuie să le păstreze doar pentru sine.