I.

Fiindcă adesea s-a întâmplat să-l pocnească nenorocirea în pat, Morcoveaţă, prevăzător, îşi ia de cu seară toate măsurile. Vara, e uşor. La ora nouă, atunci când doamna Lepic îl trimite la culcare, băiatul dă întâi o raită pe afară, şi doarme liniştit toată noaptea.

În schimb, iarna, plimbarea asta se preschimbă într-o corvoadă. Degeaba se arată el prevăzător de cum se înserează, când închide găinile. Nici vorbă, numai cu atâta n-are să o ducă până dimineaţa. Ai lui stau la masă, zăbovesc la taifas, ceasul bate nouă, afară e noapte şi noaptea asta mai ţine încă o veşnicie. Morcoveaţă simte nevoia să fie pentru a doua oară prevăzător.

Astă-seară, ca de obicei, îl frământă aceeaşi întrebare: „Oare o să-mi vină, sau nu?”

Fie că nu se mai poate ţine, fie că luna strălucitoare îi dă ghes, de cele mai multe ori el îşi răspunde: „Da”. Câteodată imboldul vine de la domnul Lepic şi de la Felix. Dealtfel, arareori e nevoit să se depărteze de casă, până la şanţul drumului, aproape în plin câmp; mai de fiece dată se opreşte jos, în capul scării. După împrejurări.

Astă-seară însă toarnă cu găleata, vântul a stins stelele, şi nucii din livadă se zbat gemând.

„S-a brodit bine, îşi zice Morcoveaţă, după o îndelungă chibzuială, văd că nu-mi vine.”

Dă tuturor bună seara, aprinde o lumânare şi se duce în odaia lui singuratică şi golaşă, aflată în capătul coridorului, pe dreapta. Se dezbracă, se culcă şi aşteaptă să vină doamna Lepic. Cu o mişcare repezită, ea îndeasă marginile păturii sub el, apoi suflă în lumânare. Lumânarea i-o lasă, în schimb ia chibriturile. Pentru că-l ştie fricos, răsuceşte şi cheia în broască. La început, Morcoveaţă se bucură de singurătate. îi place să stea şi s-ă se gândească pe întuneric. Revede întâmplările de peste zi, se fericeşte că a scăpat de vreo câteva ori de bucluc ca prin urechile acului şi speră să aibă acelaşi noroc şi mâine. Gândul că două zile de-a rândul doamna Lepic nici n-are să-l bage în seamă îl umple de mândrie, şi băiatul încearcă să adoarmă cu acest vis.

Dar abia apucă să închidă ochii, şi o nelinişte binecunoscută începe să-i dea ghes.

„Sigur, nici că se putea!” îşi zice el.

Altul în locul lui s-ar scula, dar Morcoveaţă ştie că oala de noapte nu-i sub pat. Doamna Lepic, deşi ar putea să jure că a adus oala, uită mai totdeauna de ea. Dealtfel, la ce bun să se îngrijească de asta, de vreme ce Morcoveaţă este prevăzător?

Băiatul, în loc să se scoale, se apucă să cugete.

„Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să-i dau drumul, îşi spune el. Ori, cu cât mă ţin, cu atât se-adună mai mult. Dacă-mi dau drumul acuma, fac mai puţin şi cearşaful are timp să se usuce sub mine. Ştiu eu bine că mama nici n-o să bage de seamă, doar nu-i prima dată”.

Şi Morcoveaţă se uşurează, închide ochii liniştit şi se aşterne pe somn.