II.

Deodată se trezeşte şi ascultă cum îi ghiorăie maţele.

„Oho! Se-ngroaşă gluma!”

Adineauri se crezuse scăpat. Prea ar fi fost mare norocul pe capul lui. Aseară l-a împins păcatul să fie leneş şi să uite ce pedeapsă-l aşteaptă.

Se aşază pe marginea patului şi încearcă să chibzuiască. Uşa e încuiată. Fereastra, zăbrelită. Cu neputinţă să iasă.

Totuşi se duce şi pipăie uşa, apoi gratiile ferestrei. Se târăşte pe podea şi bâjbâie cu mâinile pe sub pat, căutând oala, deşi ştie bine că n-are s-o găsească.

Se culcă, apoi se scoală iar. Ar face orice, numai să nu stea locului. Se învârte încolo şi-ncoace, ţopăie, se zvâr-coleşte, frământându-şi cu pumnii burta care i se umflă mereu.

— Mămico! Mămico! îngână el cu o voce stinsă, te-mându-se să nu fie auzit, căci dacă doamna Lepic s-ar ivi cumva pe uşă, i-ar trece totul ca prin farmec şi-ar avea aerul că-şi bate joc de ea. Nu vrea altceva decât să poată spune de dimineaţă, cu mâna pe inimă, că a chemat-o într-adevăr.

Şi cum ar fi în stare să strige? Stă încordat, se străduieşte din răsputeri să întârzie nenorocirea.

Nu trece mult şi o durere îndrăcită îl face să dănţuie ca un apucat. Se izbeşte de perete şi sare îndărăt. Se izbeşte de pat. Se izbeşte de scaun. Se izbeşte de cămin, smulge tăblia şi se pune acolo, între grătare, încovrigat, istovit, beat de fericire.

În odaie, întunericul creşte.