I

După ce şi-a făcut inspecţia obişnuită, domnul director al Internatului Saint-Marc iese din dormitor. Elevii s-au strecurat în aşternut, înfăşurându-se în pătură ca într-o teacă, ghemuindu-se ca să nu rămână dezveliţi. încredinţându-se dintr-o privire că toată lumea s-a culcat, pedagogul Violone se înalţă pe vârful picioarelor şi micşorează lumina becului de gaz. Numaidecât începe şi flecăreala între vecinii de pat. Şoaptele se întretaie de la un cap la altul al încăperii, buzele se mişcă stâr-nind un foşnet nedesluşit în tot dormitorul, prin care răzbate în răstimpuri şuierul scurt al unei consoane.

E o larmă surdă, neîntreruptă, supărătoare în cele din urmă, şi-ţi vine să crezi că gângureala asta tainică şi neastâmpărată ronţăie liniştea ca nişte şoareci.

Violone îşi pune papucii şi se plimbă câtva timp printre paturi, aci gâdilând un băiat în talpă, dincolo trăgând pe altul de ciucurele de la scufie. Pe urmă se opreşte lângă patul lui Marseau, cu care dă seară de seară o pildă de sporovăială prelungită până noaptea târziu. De cele mai multe ori, şuşoteala băieţilor amuţeşte, se înăbuşă treptat, ca şi cum şi-ar trage câte puţin pătura peste gură, şi adorm cu toţii, în timp ce pedagogul mai stă aplecat peste patul lui Marseau, cu coatele sprijinite de fierul tare, fără să-i pese de amorţeala braţelor şi de furnicăturile ce-l trec până în vârful unghiilor.

Se amuză ascultându-i istorioarele copilăreşti şi-l ţine treaz cu destăinuiri intime şi poveşti de dragoste. Pe Marseau l-a îndrăgit din prima clipă, pentru frăgezimea feţei lui ca bujorul, luminată parcă pe dinăuntru. Ăsta nu mai e obraz, e miez de fruct, în care, la cea mai mică schimbare de vreme, se văd vinişoarele întretăindu-se ca liniile unei hărţi din atlas sub foiţa străvezie. Marseau are dealtminteri un fel fermecător de a roşi pe neaşteptate şi fără motiv, din care pricină simţi că ţi-e drag ca o fată. Deseori, câte un coleg i-apasă degetul în obraz şi apoi şi-l retrage iute, lăsând în urmă o pată albă, năpădită numaidecât de o roşeaţă gingaşă, care se răspândeşte ca vinul în apă şi se colorează cu nuanţe felurite, de la vârful trandafiriu al nasului şi până la urechile liliachii. Oricine poate să încerce asta, căci Marseau e îngăduitor şi plin de bunăvoinţă. Băieţii l-au poreclit Lămpiţa. Felinarul. Obraji-Roşii. Putinţa lui de a se îmbujora după plac a stârnit multe invidii.

Morcoveaţă, vecinul său de pat, îl pizmuieşte cel mai mult. Gălbejit şi slăbănog, ca o paiaţă cu faţa plină de făină, îşi ciupeşte zadarnic şi până la durere obrajii şi pentru ce? Doar pentru o pată de roşeaţă îndoielnică, şi asta numai câteodată, nu totdeauna. Şi-ar înfige bucuros ghearele şi ar jupui plin de ură obrajii trandafirii ai lui Marseau, aşa cum cojeşti o portocală.

Astă-seară, cum e de multă vreme pus pe gânduri, de îndată ce-l vede pe Violone apropiindu-se, ciuleşte urechile bănuitor – şi poate pe bună dreptate – dornic să afle adevărul asupra purtărilor tainice ale pedagogului. Pune în joc toată iscusinţa lui de mic spion: sforăie uşor, ca în glumă, şi se întoarce stângaci pe o parte şi pe alta, având grijă de fiece dată să se răsucească până vine din nou în poziţia de la început.