II.

Vocea lui Violone tremură înăbuşit, iar Morcoveaţă se preface că doarme. Totuşi ridică niţel capul: vrea să mai audă.

Marseau ascultă ţinându-şi răsuflarea: cuvintele pedagogului i se par cât se poate de fireşti, dar tremură ca şi cum s-ar teme de dezvăluirea unei taine. Violone continuă în şoaptă de-abia auzită. Vorbeşte dezlânat, parcă de departe, abia desluşeşti ce spune. Morcoveaţă nu îndrăzneşte să se întoarcă; se apropie pe nesimţite, mutându-şi încet tot corpul, dar nu mai aude nimic. E încordat peste măsură, i se pare că urechile i se scobesc pe dinăuntrul se lărgesc ca o pâlnie; totuşi nu prinde nici măcar un sunet.

Îşi aminteşte că a mai încercat cândva un simţămâMt asemănător ascultând pe la uşi, lipindu-şi ochiul de gaura cheii, dorind să o mărească şi să tragă spre el, cum ai trage cu un cârlig, tot ce voia să vadă.

Într-un târziu, pedagogul se apleacă uşor ca o umbră spre Marseau, îl sărută pe frunte, mângâindu-l cu barbişonul ca şi cu un penel, apoi se ridică, şi Morcoveaţă îl urmăreşte cu privirea cum lunecă printre rândurile de paturi. Dacă Violone atinge în treacăt vreo pernă cu nâna, cel stingherit se întoarce pe partea cealaltă, suspinând prelung.

Morcoveaţă rămâne vreme îndelungată la pândă. Se teme de reîntoarcerea neaşteptată a lui Violone. Marseau s-a şi ghemuit în aşternut, trăgându-şi pătura peste cap şi, treaz, cugetă la cele petrecute, fără să ştie cum să tălmăcească lucrurile.

Morcoveaţă a obosit aşteptând. Ca magnetizate, pleoapele i se apropie. Se străduieşte să privească ţintă becul de gaz aproape stins; dar după ce numără trei balonaşe ce înmuguresc în lumină şi se grăbesc să iasă din bec, adoarme.