I

Morcoveaţă a aflat ceva: la pescuit de raci, carnea de pisică e cea mai bună momeală, mai bună decât maţele de pui şi decât resturile de la măcelărie.

El ştie o pisică urgisită, pentru că-i bătrână, bolnavă şi cam chelboasă. O pofteşte la el în coteţ, la o ceaşcă cu lapte. Vor fi singuri. S-ar putea să fie acolo şi un şobolan din vreo gaură, dar Morcoveaţă nu-i făgăduieşte decât ceaşca cu lapte. A pus ceaşca într-un colţ. împinge pisica într-acolo şi o îndeamnă:

— Hai, satură-te!

O mângâie pe spinare, o alintă cu nume drăgăstoase, o urmăreşte cum lincheşte de zor şi se înduioşează.

— Ei, bătrânico, săraca de tine, bucură-te şi tu cât mai poţi.

Pisica a isprăvit laptele, linge fundul şi buza ceştii, apoi îşi linge mustăţile îndulcite.

— Ei, gata, ai mâncat? întreabă Morcoveaţă tot mân~ gâind-o. Mda, ştiu, ai mai pofti tu o ceaşcă, dar vezi că n-am putut s-o şterpelesc decât pe asta. Şi, pe urmă, mai devreme sau mai târziu…

Zicând acestea, îi lipeşte ţeava carabinei de frunte şi apasă pe trăgaci.

Bubuitura îl năuceşte. I se pare că până şi coteţul a sărit în aer, iar atunci când fumul se risipeşte, vede la picioarele sale pisica, privindu-l ţintă cu un ochi.

O jumătate de căpăţână a zburat pe undeva şi sângele se prelinge din ţeastă în ceaşca cu lapte.

— Nici n-ai zice c-a murit. La naiba! Ştiu c-am ţintit bine.

Şi Morcoveaţă rămâne ca o stană de piatră, înfiorat de căutătura galbenă a ochiului nevătămat.

Pisica se cutremură din tot trupul şi asta parcă arată că mai trăieşte, dar nu face nici o sforţare să se urnească din loc. Ba ai zice că sângerează anume în ceaşcă, ca să nu se piardă nici măcar o picătură pe jos.

Morcoveaţă nu-i un ageamiu. A ucis păsări sălbatice, animale domestice, un câine, fie pentru plăcerea lui, fie din îndemnul altora. Aşadar se pricepe, ştie că dacă di-hania nu vrea să moară, trebuie să te grăbeşti, să n-o slăbeşti o clipă, să te înverşunezi, să te avânţi la nevoie într-o luptă corp la corp. Altfel te năpădeşte o milă prostească. Te pomeneşti nevolnic. Pierzi timpul şi nu mai ajungi să-i vii de hac.

Încearcă mai întâi unele zgândăreli prevăzătoare. Apoi înhaţă pisica de coadă şi-o pocneşte de câteva ori cu carabina în ceafă, atât de îndârjit, încât ai crede că fiecare lovitură e cea de pe urmă – cea izbăvitoare.

Gata să-şi dea duhul, pisica zgârie nebuneşte aerul cu ghearele, se chirceşte ghem sau se destinde fără crâcnet.

„Cine spunea că pisicile plâng când mor?” se întreabă Morcoveaţă.

Începe să-şi piardă răbdarea. Prea s-a lungit povestea asta. Zvârle carabina cât colo, ia pisica în braţe şi, îndârjit de ghearele ce-l zgârie până la sânge, cu dinţii încleştaţi şi venele umflate, o înăbuşă.

Se înăbuşă însă şi el, se clatină pe picioare, istovit, şi se prăbuşeşte la pământ, cu faţa lipită de botul pisicii, cu ochii pironiţi în ochii ei.