II.

Acum Morcoveaţă zace în patul lui de fier.

Părinţii şi prietenii casei, chemaţi în grabă, se duc să vadă locul dramei, aplecându-se sub tavanul scund al coteţului.

— Ah! spune maică-sa. Cu puteri însutite, şi abia i-am smuls pisica sfârtecată de la piept. Vă asigur că pe mine nu mă îmbrăţişează aşa.

Şi în timp ce le arată urmele unei cruzimi despre care mai târziu, în serile de veghe ale familiei, vor povesti mereu, Morcoveaţă doarme şi visează:

Se plimbă pe malul unui pârâu, pe luciul căruia razele vii ale inevitabilei lune se mişcă şi se întretaie ca andrelele în mâinile cuiva care împleteşte.

Bucăţi de pisică sclipesc în apa limpede, în laţurile de prins raci.

O pâclă alburie lunecă peste livadă, ascunzând poate năluci străvezii.

Morcoveaţă umblă cu mâinile la spate, vrând să le arate că nu au de ce să se teamă.

Un bou se apropie de el, se opreşte în loc, pufăie, apoi o ia la goană şi se face nevăzut, tropăind cu copitele de se aude până la cer.

Ce linişte ar fi dacă pârâul gureş n-ar trăncăni şi n-ar şuşoti atâta, dacă n-ar face atâta zarvă, mai rău ca un sobor de cumetre.

Plănuind parcă să-i dea una ca să-l silească să tacă, Morcoveaţă ridică încet băţul unui laţ şi —, ce să vezi: nişte raci uriaşi ies la iveală din mijlocul trestiilor.

Se ivesc din apă ţepeni, lucioşi, şi cresc întruna.

Morcoveaţă încremeneşte de spaimă, nu mai poate fugi.

Şi racii îl împresoară. Se întind spre gâtlejul lui. Cum mai trosnesc! Şi îşi cască larg cleştii.