Prefaţă

În mintea mea trăiau tot soiul de personaje ciudate, pe care numai închipuirea le poate întruni laolaltă. Unele stăteau cuminte la taifas, altele duelau pe treptele de marmură ale unui palat, altele, călări, goneau în urma unei diligenţe, altele îşi luau rămas bun de pe puntea unei corăbii, gata să pornească în larg… Un băieţaş ciufulit şi cârn încerca să-l convingă pe un bărbos înfofolit în piei de capră să-i dăruiască un papagal; hidalgul deşirat, cu faţa uscată ca un pesmete, se ciorovăia întruna cu un grăsun vorbăreţ, care se jura pe toţi dumnezeii că s-a săturat de viaţa de cavaler rătăcitor. Mai era şi-un tânăr cu scufă de nebun, cu clopoţei; ştia o sumedenie de giumbuşlucuri şi le dădea tuturor cu tifla… Tom Sawyer, Robinson, Don Quijote şi Sancho, Till Buhoglindă, toţi eroii nemuritori din cărţile copilăriei, evadaţi pentru câteva clipe dintre copertele cartonate, îşi prelungeau acolo, pe scena închipuirii, viaţa lor plină de peripeţii.

Într-o bună zi apăru un personaj nou. Un băiat. Nu s-ar fi putut spune că avea o înfăţişare prea seducătoare. Nasul îi era scobit ca un muşuroi, faţa năpădită de pistrui, ca o tartină cu icre, iar pe scăfârlia ţuguiată se răsfăţa o claie de păr roşcovan şi ţepos. Gâtul îi era acoperit cu un asemenea strat de jeg albastru, c-ai fi jurat că poartă zgardă. Umbla bâţâit şi anapoda, aruncându-şi picioarele în părţi, ca păpuşile de bâlci. S-a proptit de un perete şi a rămas acolo gânditor şi tăcut. La început m-a intrigat. Era foarte puţin comunicativ. Arunca priviri îngrijorate în toate părţile, ca şi cum s-ar fi temut că-l urmăreşte cineva. Cu timpul ne-am împrietenit; de atunci şi-a dobândit şi el un loc rezervat în galeria nemuritorilor mei prieteni – eroii celor mai dragi cărţi ale copilăriei şi ale adolescenţei. Se numeşte Poil-de-Carotte. Vi-l prezentăm în româneşte sub numele de Morcoveaţă. Tatăl său – nu cel din acte, un oarecare domn Le-pic – este Jules Renard.

Născut în anul 1864 la Châlon-sur-Mayenne, autorul lui Morcoveaţă, ca şi eroul său, este fiul unui modest antreprenor de lucrări publice. Anii copilăriei şi-i petrece la Chitry-les-Mines, o localitate rurală aşezată pe malurile pitoreşti ale Yonnei, aceeaşi în care va exercita mai târziu funcţia de primar. La vârsta de 19 ani, aflându-se la Paris, numele său începe să capete circulaţie în diferite publicaţii periodice, unde semnează poezii şi articole. Primul volum apărut este o culegere de versuri – Les Roses (Trandafirii). Urmează apoi, de-a lungul anilor, o serie de volume în proză – romane şi nuvele: Poil-de-Carotte, Les Cloportes, L'Ecornifleur, Coccigrues, Le Vigneron dans sa vigne etc, un volum de sclipitoare definiţii metaforice din lumea plantelor şi-a animalelor – Histoires Naturelles – câteva comedii şi, postum, un celebru jurnal intim (Journal), considerat, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai interesante creaţii memorialistice din literatura universală.

Operele sale îi aduc o mare popularitate în rândul publicului, iar, în viaţa literară, numele lui este rostit cu respect şi chiar cu o oarecare timiditate, dat fiind sarcasmul său neiertător. Ca semn de preţuire oficială, în anul 1900 statul francez îi acordă cea mai înaltă decoraţie: Legiunea de Onoare, iar în 1907 este primit în Academia Goncourt.

Observator fin şi profund, Jules Renard este un realist declarat, un pasionat al sincerităţii, după cum îi place să se numească el însuşi, care ştie să descopere şi să transcrie într-o operă admirabilă adevăruri aflate acolo unde alţii nu văd nimic. Capacitatea sa de înregistrare este de-a dreptul prodigioasă. Scriitorul nu caută sclipirile adeseori amăgitoare ale extraordinarului, ci, observând realităţile banale ale vieţii, foloseşte ca sursă principală de inspiraţie existenţa şi preocupările oamenilor simpli şi neînsemnaţi din lumea rurală, cu tot firescul preocupărilor lor de zi cu zi.

Spirit antireligios şi socialist în convingeri, scriitorul este dublat de un om cu o personalitate deosebit de atrăgătoare. Tot sarcasmul şi ironia sa ascund, de fapt, un sensibil idealist, receptiv la multe din ideile avansate ale vremii.

Adresându-se odată poeţilor, el lansează următorul apel: „Poeţi, la urne cu toţii! Să strivim urâtul! Detest pe moderatul liberal, pentru că acest gen nu mi se pare frumos. Viitorul este al socialismului, pentru că face apel la tot ceea ce-i ideal”.

A murit în ziua de 22 mai 1910.

Printre nenumăraţii eroi consacraţi din literatura universală, Morcoveaţă întrupează tipul, devenit clasic, al copilului terorizat de neînţelegerea şi răutatea celor din jurul său. De la „naştere” (1894) şi până acum, faima lui a crescut şi s-a răspândit mereu, odată cu trecerea anilor. Păţaniile sale, cunoscute de câteva generaţii, continuă şi vor continua să amuze şi să înduioşeze viitoarea generaţie de cititori.

Cu sufletul lui plin de contraste, mincinos, crud şi poltron, naiv, rafinat şi mojic totodată, resemnat şi rebel, şi totuşi plin de fermecătoare elanuri de sinceritate, de tandreţe şi de altruism, omuleţul ăsta înghesuie în inima lui pirpirie o întreagă umanitate. Şi dacă uneori prea multele-i păcate pot indigna, să ne gândim că ele sunt determinate de cusururile celor din preajma lui şi să-l iertăm. În fond, sub aspectul deseori hazliu al situaţiilor, romanul lui Jules Renard închide într-o suită de întâmplări, ingenios construite şi pline de naturaleţe, una dintre cele mai sfâşietoare drame omeneşti: drama copilăriei nefericite. La vârsta când ar trebui să se bucure de toate privilegiile copilăriei, Morcoveaţă n-are parte decât de ocări, de ghionţi şi de amărăciuni. Departe de a-şi cunoaşte îndatoririle materne şi de a-şi da osteneala să-l formeze, cultivându-i calităţile şi corijându-i defectele, încurajată de nepăsarea soţului ei, doamna Lepic îl transformă într-un ţap ispăşitor al întregii familii.

Creaţie de mare valoare artistică, opera lui Jules Renard se susţine printr-o egală valoare educativă: viaţa lui Morcoveaţă constituie, prin dramatismul ei, o pledoarie în apărarea drepturilor sacre ale copilăriei.

Ceea ce caracterizează opera lui Jules Renard este o exemplară precizie de stil, care-i conferă loc de frunte în rândul celor mai de seamă prozatori francezi ai secolului trecut, alături de un Flaubert sau Anatole France. Susţinut pe detalii concrete şi esenţiale, detalii pe care autorul le condensează în fraze lapidare şi dense – adevărate formule proprii preciziei aproape matematice a limbii franceze – stilul său pare uscat. Are aceeaşi uscăciune incisivă care ne frapează şi în desenele unuia dintre celebrii săi contemporanii, pictorul Toulouse-Lautrec. Dar sub aparenţa austeră, despuiată de gratuităţi şi dulcegării sentimentale a frazelor sale, în care cuvintele par scrise cu lama subţire şi crudă a unui bisturiu, se ascunde sensibilitatea unui poet şi bogăţia de observaţie a unui profund cunoscător al sufletului omenesc.

Prezentarea lui Morcoveaţă în versiune românească ne obligă la o scurtă şi indiscretă incursiune istorică în biografia sa.

Cu prilejul primei sale vizite la Alphonse Daudet, Jules Renard nota în celebrul său jurnal: «Văzut azi' dimineaţă pe Alphonse Daudet… Daudet s-a ridicat, m-a privit şi mi-a spus: „îl recunosc pe Morcoveaţă”» (10 dec. 1890). Doi ani mai târziu, o altă însemnare din acelaşi jurnal menţionează cu melancolie: „Ori de câte ori aude vântul într-un cămin, Morcoveaţă se gândeşte la copilăria sa”. Şi mai târziu – în 1896: „Ridicolul în tragic: soţia mea şi copiii mă numesc «Morcoveaţ㻄. În 1900: „Un exemplar din «Morcoveaţă»- circulă la Chitry, adnotat cam în felul următor: «Exemplar aflat din întâmplare la un librar. Este o carte în care el (adică Jules Renard) o bârfeşte pe maică-sa pentru a se răzbuna împotriva ei»„. Şi nu sunt singurele însemnări de acest gen, presărate prin filele jurnalului. Ultima este cea mai patetică. Datează din ziua de 4 aprilie 1910, la câteva săptămâni înainte de moarte: „Astă-noapte vreau să mă scol. înţepeneală. Un picior atârnă afară din pat. Apoi o şuviţă care se prelinge de-a lungul piciorului. Trebuie să ajungă până la călcâi pentru ca să mă decid. O să se usuce în aşternut, ca pe vremea când eram Morcoveaţă”.

În fond, cu toată detaşarea aparentă cu care-i scrisă, cartea lui Jules Renard nu-i altceva decât un fragment autobiografic, şi acest amănunt, odată cunoscut, îi adaugă nu ştiu ce notă de amară tristeţe. Realitatea lui Morcoveaţă, declarată chiar de autor, e prea brutală; după lectură nu mai putem spune cu totală detaşare: „Ah, dar la urma urmei nu-i vorba decât de un personaj de carte”.

În umbra scriitorului, atât de admirat şi de temut pentru inteligenţa sa scăpărătoare şi sarcastică, vom întrezări, întotdeauna reală, silueta subţiratică a copilului cu faţa pistruiată şi tristă, care împărţea frăţeşte cu iepurii cojile de pepene aruncate de ceilalţi şi îndura cu stoicism toate nedreptăţile. Or, tocmai această identitate determină o înţelegere mai adâncă a eroului,' ne apropie mai mult de suferinţele lui.

Într-altă notaţie cuprinsă în „Jurnal”, Jules Renard afirma: „în fiece clipă îmi reamintesc de Morcoveaţă. Trăim împreună şi nădăjduiesc din suflet că voi muri înaintea lui”. Iar Morcoveaţă, credincios ultimei sale speranţe, continuă să-i supravieţuiască.

MODEST MORARIU.