Găinile

— Pun prinsoare, spune doamna Lepic, că Honorina iar a uitat să-nchidă găinile.

E-adevărat. Te uiţi pe fereastră şi vezi îndată. în fundul ogrăzii, coteţul găinilor îşi cască, în noapte, pătratul negru al portiţei deschise.

— Felix, dacă te-ai duce tu să le-nchizi? zice doamna Lepic celui mai mare dintre copiii săi.

— Nu-i treaba mea să văd de găini, mormăie Felix, un băiat gălbejit, trândav şi fricos.

— Atunci tu, Ernestina?

— O, mămico, aş muri de frică!

Felix> fratele mai mare, şi soră-sa Ernestina abia ridică ochii când răspund. Citesc amândoi foarte adânciţi, cu coatele pe masă, frunte-n frunte.

— Doamne, că proastă mai sunt! spune doamna Lepic. Unde-mi era capul? Morcoveaţă, du-te şi-nchide găinile!

Cu porecla asta îl alintă pe mezinul casei, din pricină că are părul roşu şi faţa pistruiată. Morcoveaţă, care-şi făcea de lucru pe sub masă, se ridică şi îngână sfios;

— Zău că şi mie mi-e frică, mămico.

— Cum! i-o întoarce doamna Lepic. Un voinic ca tine? Mă faci să râd. Hai, mişcă-te!

— Păi ce, nu-l ştim noi? E viteaz ca un ţap, sare cu gura soră-sa Ernestina.

— Nu se teme de nimeni şi de nimic, adaugă fratele său Felix.

Morcoveaţă se umflă-n pene la auzul acestor laude şi, ruşinându-se în sinea sa că nu-i vrednic de ele, încearcă să-şi biruie teama.

Ca să-i mai dea curaj, maică-sa îi promite o palmă.

— Barem să-mi faceţi lumină, îngăimează el.

Doamna Lepic ridică din umeri, Felix surâde dispreţuitor. Doar Ernestina se arată miloasă – ia o lumânare şi îşi însoţeşte frăţiorul până la capătul coridorului.

— Te-aştept aici, zice ea.

Numai că o zbugheşte într-o clipită îndărăt, înspăimântată de o răbufnire de vânt care zbuciumă flacăra lumânării şi o stinge.

Încordându-şi pulpele şi simţindu-şi călcâiele parcă lipite de pământ, Morcoveaţă începe să dârdâie în întuneric; afară e o beznă de i se pare că a orbit. Câte un vârtej de vânt îl înfăşură ca un cearşaf îngheţat, gata să-l smulgă din loc. Vulpi, ba poate că şi lupi, nu-i suflă oare peste mâini, în obraji? Cel mai bine ar fi să dea buzna, la nimereală, spre coteţ, cu capul înainte, spintecând întunecimea din jur. Găseşte pe bâjbâite ivărul portiţei. Zdupăi-tul paşilor săi face găinile să se foiască pe stinghii şi să cârâie speriate.

— Da'potoliţi-vă odată! le strigă Morcoveaţă. Eu sunt! închide portiţa, apoi zboară înapoi ca şi cum ar avea aripi. Iar când intră în casă, gâfâind şi mândru de ispravă, şi dă de căldură şi de lumină, i se pare că a lepădat nişte zdrenţe pline de noroi şi pătrunse de ploaie, şi a îmbrăcat veşmânt uşor şi nou. Zâmbeşte plin de sine şi stă ţanţoş, aşteptând laude, ba, fiindcă se ştie scăpat de primejdie, caută pe chipurile alor săi urmele îngrijorării care trebuie să-i fi frământat mai adineauri.

Felix şi Ernestina citesc însă liniştiţi mai departe, iar doamna Lepic îi spune cu nepăsare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

— Morcoveaţă, de azi înainte ai să închizi găinile în fiecare seară.