PRIMUL SITAR

— Stai colea, spune domnul Lepic. E locul cel mai bun. Eu umblu cu câinele prin pădure şi stârnim sitarii; cum auzi: pit, pit, ciuleşte urechile şi cască ochii. Sitarii au să zboare chiar pe deasupra ta.

Morcoveaţă ţine arma în mâini. Astăzi va trage pentru întâia oară într-un sitar. Până acum a doborât cu puşca domnului Lepic o prepeliţă, a jumulit de pene aripa unei potârnichi în zbor şi a lăsat să-i scape un iepure.

Prepeliţa a împuşcat-o la pământ, sub nasul câinelui. La început se uita la ghemotocul acela de culoarea ţărânei, fără să-l vadă.

— Dă-te niţel îndărăt, l-a sfătuit domnul Lepic, eşti prea aproape.

Fără voie, Morcoveaţă a mai făcut un pas înainte, a ochit şi a apăsat pe trăgaci, cu buza ţevii aproape lipită de cocoloşul cenuşiu, pe care l-a amestecat cu ţărâna. Pe urmă n-a mai găsit din prepeliţa sfârtecată decât nişte pene şi un cioc însângerat.

Cu toate acestea, doar doborârea unui sitar sfinţeşte faima unui tânăr vânător, şi seara asta se vesteşte ho-tărâtoare în viaţa lui Morcoveaţă.

Ştie oricine că amurgul te amăgeşte. Lucrurile îşi învălmăşesc liniile nedesluşite. Bâzâitul unui ţânţar spintecă liniştea ca un tunet. Morcoveaţă, tulburat, ar vrea să treacă odată peste această încercare.

Sturzii înturnaţi de prin livezi ţâşnesc printre stejari. Morcoveaţă îi ia în cătarea armei, ca să-şi mai deprindă puţin ochiul. Şterge cu mâneca abureala de pe ţeavă. Frunze uscate zburdă fără ţintă, încoace şi încolo.

Într-un târziu, doi sitari, cu zborul îngreunat de lungile lor pliscuri, se înalţă şi se fugăresc drăgăstoşi, rotindu-se peste pădurea fremătândă.

Pit, pit, pit, aude Morcoveaţă, întocmai cum îl prevenise domnul Lepic, dar atât de încet, încât nu crede că vin spre el. Ochii îi fug în toate părţile, fără astâmpăr. Zăreşte două umbre lunecându-i pe deasupra capului şi, cu patul puştii proptit în burtă, trage în aer, la nimereală.

Unul dintre sitari se năruie cu pliscul înainte, iar ecoul poartă cumplita detunătură în cele patru colţuri ale pădurii.

Morcoveaţă ridică sitarul cu aripa frântă, îl vântură biruitor în aer, trage în piept mirosul de pulbere.

Pyram soseşte în goană, lăsându-l în urmă pe domnul Lepic, care nu zăboveşte, dar nici nu se grăbeşte mai mult ca de obicei.

„Aproape că n-o să-şi creadă ochilor”, gândeşte Morcoveaţă, pregătit să culeagă laude.

Domnul Lepic dă însă la o parte crengile unui tufiş, iese la iveală şi zice liniştit fiului său încă învăluit de fumul împuşcăturii:

— Ce Dumnezeu nu i-ai doborât pe amândoi?