MUSCA.

Vânătoarea continuă şi Morcoveaţă, care ridică pocăit din umeri, convins că e un mare prost, merge iară în urma lui taică-său, plin de zel, căznindu-se să pună piciorul stâng în călcătura piciorului stâng al domnului Lepic şi întinzând pasul de parcă l-ar fugări un căpcăun. Se odihneşte doar cât rupe vreo mură, vreo pară pădureaţă ori nişte porumbe din cele care fac gura pungă, albesc buzele şi potolesc setea. Dealtfel, într-unul din buzunăraşele tolbei duce plosca cu rachiu. Hai o înghiţitură, hai alta – dă gata aproape tot rachiul, de unul singur, fiindcă domnul Lepic, îmbătat de vânătoare, uită să mai ceară.

— Nu tragi o duşcă, tăticule?

Vântul n-aduce decât un mormăit de refuz. Morcoveaţă goleşte plosca făcându-i de petrecanie şi ultimului strop, cu care abia îl îmbiase pe taică-su şi, ameţit, întinde iar pasul după el. Pe neaşteptate se opreşte în loc, vâră un deget în ureche, scuturându-l de zor, îl trage afară, apoi parcă ascultă şi strigă domnului Lepic:

— Ştii, tăticule, cred că mi-a intrat o muscă în ureche.

Domnul Lepic:

Scoate-o, băiete.

Morcoveaţă:

S-a băgat prea la fund şi nu pot s-o ating. Aud doar cum bâzâie.

Domnul Lepic:

Atunci las-o să moară.

Morcoveaţă:

Şi dacă plodeşte, tăticule, dacă-şi face cuib?

Domnul Lepic: încearcă s-o striveşti cu colţul batistei.

Morcoveaţă:

Ce-ar fi să torn niţel rachiu s-o înec? îmi dai voie?

— Toarnă ce vrei, strigă domnul Lepic, dar lasă-mă-n pace!

Morcoveaţă lipeşte buza ploştii de ureche şi-o goleşte pentru a doua oară, să fie la adăpost dacă domnului Lepic i-ar trece prin minte să-şi ceară partea.

Şi îndată strigă voios, alergând să-l ajungă din urmă:

— Ştii, tăticule, nu mai aud musca. Cu siguranţă că a dat ortul popii. Atâta doar c-a băut rachiul.