Să ne fie cu iertăciune

Oare se poate, se cuvine să spunem? La vârsta când ceilalţi copii mărturisesc cu nevinovăţie celor din jur nevoile lor, Morcoveaţă a rămas un bicisnic. Într-o noapte s-a codit prea mult şi n-a îndrăznit să se ceară afară.

Nădăjduia să iasă din încurcătură cu ajutorul unor savante zvârcoliri.

Ce nesăbuinţă!

Într-altă noapte, visându-se aşezat boiereşte lângă o piatră de hotar, la adăpost, s-a slobozit în aşternut, ca un prunc nevinovat. Dormea buştean, dar s-a trezit îndată.

Piatra de hotar, ia-o de unde nu-i! Mare i-a fost mirarea.

Doamna Lepic se fereşte să-şi iasă din fire. Curăţă totul liniştită, îngăduitoare, ca o adevărată mamă. Ba, a doua zi, Morcoveaţă se pomeneşte cu mama de dimineaţă la pat, ca un copil răsfăţat.

Da, i se aduce supa – o supă gustoasă, în care maică-sa a amestecat cu un beţişor un pic din ce-a făcut noaptea trecută în aşternut – o, doar un pic!

Felix şi Ernestina stau la căpătâiul patului, şi-l pândesc cu mutre viclene, gata să izbucnească în hohote de râs la primul semn. Doamna Lepic îi dă să mănânce linguriţă cu linguriţă. în răstimpuri, trage cu coada ochiului spre Felix şi Ernestina, de parcă le-ar spune: „Acum! Fiţi gata!” „Da, mămico.”

Amândoi se veselesc dinainte de strâmbăturile ce-o să le facă Morcoveaţă. Ar fi trebuit să poftească şi vreo câţiva vecini. într-un târziu, doamna Lepic le aruncă o ultimă privire, ca şi cum i-ar întreba: „Sunteţi gata?” Şi ridicând tacticos cea din urmă linguriţă spre gura căscată a lui Morcoveaţă, i-o înfige în gâtlej, i-o îndeasă bine, îl îndoapă, apoi spune zeflemitoare şi scârbită:

— Aha, spurcăciune mică, ai mâncat d-ăla, ai mâncat d-ăla, şi încă de-al tău, din ăl de azi-noapte.

— Mi-am închipuit, zice simplu Morcoveaţă, fără să facă mutra aşteptată.

S-a deprins şi cu asta. şi când te deprinzi cu ceva, ajungi să nici nu te mai miri.