Câinele

Domnul Lepic şi Ernestina citesc sprijiniţi în coate sub lampă, el ziarul, ea cartea primită ca premiu. Doamna Lepic împleteşte cu andrelele, Felix îşi perpeleşte picioarele la foc, iar Morcoveaţă, pe jos, îşi deapănă amintirile.

Pe neaşteptate, Pyram, care picoteşte vârât sub rogojină, scoate un mârâit surd.

— Ssst! face domnul Lepic. Pyram mârâie şi mai tare.

— Neghiobule! se mânie doamna Lepic.

Dar Pyram se porneşte să latre cu atâta îndârjire, încât tresar cu toţii. Doamna Lepic duce mâna la inimă. Domnul Lepic se uită chiorâş la câine, strângând din dinţi. Felix drăcuieşte. Se stârneşte un tărăboi de nu mai pricepi nimic.

— Taci, javră afurisită! Taci naibii odată!

Pyram latră şi mai şi. Doamna Lepic îi arde câteva scatoalce. Domnul Lepic îl pocneşte cu ziarul, apoi cu piciorul. Pyram, lungit pe burtă, cu botul între labe, schelă-lăie de frica bătăii, împinge rogojina cu botul, ca apucat, şi urlă de-ţi vine să-ţi iei câmpii.

Toţi ai casei turbă de furie şi se năpustesc cu năduf asupra câinelui, care o ţine aşa întruna.

Geamurile zăngănesc, burlanul sobei se cutremură; până şi Ernestina a început să urle.

Fără să-i spună cineva ceva, Morcoveaţă se duce să vadă ce s-a întâmplat. Pesemne că-i vreun întârziat care trece liniştit spre casă, dacă n-o fi sărit cumva gardul în grădină, la furat.

Orbecăind cu mâinile întinse, Morcoveaţă păşeşte în lungul coridorului întunecos. Găseşte zăvorul şi-l trage cu zgomot, dar nu deschide uşa.

Altădată avea curaj şi ieşea afară, se apuca să fluiere, să cânte şi să tropăie din picioare, căutând să-şi bage duşmanul în sperieţi.

Acum doar se preface.

Ai lui îşi închipuie că scotoceşte neînfricat prin toate ungherele şi se învârte în jurul casei ca un paznic credincios, iar el le trage chiulul şi rămâne pironit după uşă.

Într-o zi tot au să-l prindă cu mâţa-n sac, dar uite că e atâta vreme de când îi păcăleşte aşa.

Se teme doar să nu strănute, ori să tuşească. îşi ţine răsuflarea, şi dacă ridică ochii spre ferestruia de deasupra uşii, zăreşte vreo trei-patru stele pe cer, a căror limpezime sclipitoare îl îngheaţă.

Dar e timpul să se întoarcă. Nu trebuie să împingă jocul prea departe. Ceilalţi ar intra la bănuială.

Mâinile-i plăpânde smucesc din nou zăvorul, care scrâşneşte în scoabele ruginite, şi-l împinge cu zgomot la loc. După atâta bocăneală, să judece şi ei dacă nu vine de departe şi dacă nu şi-a făcut datoria! Mândru de sine, se grăbeşte să-i liniştească pe toţi.

Dar, ca şi ultima oară, Pyram s-a potolit în lipsa lui: ai săi stau liniştiţi pe locurile lor dintotdeauna şi, cu toate că nimeni nu-l întreabă nimic, Morcoveaţă le spune din obişnuinţă:

— A visat ceva Pyram!

UN VIS URÂT.

Morcoveaţă nu poate să-i sufere pe prietenii casei. îl stingheresc, ba îi iau şi patul, silindu-l să se culce cu maică-sa. Şi dacă Morcoveaţă e plin de cusururi ziua, apoi noaptea îşi dă-n petic cum nu se poate mai rău: sforăie. Sforăie într-adins, nici vorbă.

Odaia mare, friguroasă chiar şi în august, are două paturi. Unul e al domnului Lepic, iar în celălalt se culcă Morcoveaţă, alături de maică-sa, la perete.

Până să adoarmă, tuşeşte sub pătură ca să-şi cureţe gât-lejul. Şi dacă o să sforăie pe nas? Suflă încetişor pe nas, încredinţându-se că nu-i înfundat. Se străduieşte să respire cât mai neauzit.

Şi totuşi, de cum îl fură somnul, ţine-te sforăit. Parcă-i un făcut.

Cât ai clipi, doamna Lepic îi înfige unghiile în po-poneaţă, până la sânge. Asta-i arma ei.

Urletul lui Morcoveaţă îl trezeşte brusc pe domnul Lepic, care întreabă:

— Ce-i?

— Nimic, a visat urât! răspunde doamna Lepic.

Şi începe să îngâne, aidoma doicilor, o melodie tărăgănată ca un cântec indian.

Înghesuindu-se în perete cu fruntea şi cu genunchii, ca şi cum ar vrea să-l dărâme, şi lipindu-şi mâinile de popou ca să se apere de pişcătura ce-l ameninţă la întâiul sforăit, Morcoveaţă adoarme iarăşi, în patul cel mare, alături de maică-sa.