Tocul

Cei de la internatul Saint-Marc, unde domnul Lepic i-a adus la învăţătură pe Felix şi pe Morcoveaţă, urmează cursurile la liceu. De patru ori pe zi, elevii fac aceeaşi plimbare. Vara e foarte plăcut; dacă plouă, drumul e atât de scurt, încât apa mai degrabă îi înviorează decât îi murează, iar, pe deasupra, de la un capăt la celălalt al anului plimbarea asta e cât se poate de folositoare sănătăţii fiecăruia.

Azi-dimineaţă, pe când se întorceau în cârd de la liceu, târşâindu-şi picioarele, Morcoveaţă, care umbla cu capul în pământ, aude:

— Morcoveaţă, uite-l colo pe taică-tău! Domnului Lepic îi place să-şi ia copiii prin surprindere.

Soseşte când nici nu te aştepţi şi numai ce-l zăreşti pro-ţăpit pe trotuarul din faţă, în colţul străzii, cu mâinile la spate şi ţigara în gură.

Morcoveaţă şi Felix ies din rând şi aleargă la el.

— Zău! spune Morcoveaţă. La orice m-aş fi gândit, numai la tine nu.

— La mine te gândeşti doar când mă vezi, răspunde domnul Lepic.

Morcoveaţă ar vrea să spună un cuvânt drăgăstos, dar nu-i vine nimic în minte. E absorbit de altceva. S-a ridicat în vârful picioarelor şi se căzneşte să-l sărute pe taică-su. Prima oară abia-i atinge barbişonul cu buzele, dar domnul Lepic şi-a săltat capul în aceeaşi clipă, ca şi cum s-ar feri. Apoi se apleacă din nou şi din nou se trage îndărăt, aşa că Morcoveaţă, care-i caută obrazul, nu reuşeşte nici de astă dată. Abia-i atinge vârful nasului. Sărută în gol. Se lasă păgubaş şi, cuprins de ne-| linişte, încearcă să-şi lămurească această purtare ciudată.

„Oare tăticul nu mă mai iubeşte? se întreabă el. Văd că pe Felix l-a sărutat. Şi nu s-a ferit deloc: ba dimpotrivă. De mine de ce se fereşte? Vrea să mă facă gelos? Aşa se întâmplă întotdeauna, am băgat eu de seamă. Dacă stau trei luni departe de-ai mei, mă topesc de dorul lor. Îmi pun în cap să le sar de gât ca un căţelandru şi să-i îmbrăţişez pe rupte, dar, cum îi zăresc, gata, mă-ngheaţă.”

Cufundat în gândurile-i triste, Morcoveaţă abia răspunde la întrebările domnului Lepic, care e dornic să ştie dacă a început să mai mişte la greacă.

Morcoveaţă:

Aşa şi aşa. Traducerea merge mai bine ca retroversiunea, te mai descurci şi pe ghicite.

Domnul Lepic:

Şi cu germana cum stai?

Morcoveaţă:

E grea a naibii pronunţia, tăticule.

Domnul Lepic:

Pe dracu! Şi când începe războiul, cum ai să-i baţi pe nemţi, dacă eşti clei la germană?

Morcoveaţă:

Pân-atunci nu stau nici eu degeaba. Mereu te-aud spunând de război. Las' că nu începe el: aşteaptă întâi să-mi termin şcoala, de asta sunt sigur.

Domnul Lepic:

Ce notă ai luat la ultima compunere? Sper că nu eşt? în coadă.

Morcoveaţă:

Trebuie să fie şi pe-acolo cineva.

Domnul Lepic:

Ei, drace! Şi eu care voiam să te iau la masă în oraş. Barem de-ar fi duminică! Aşa, peste săptămână, nu prea-mi place să vă stingheresc de la rosturile voastre.

Morcoveaţă:

Eu unul n-am prea mult de făcut; tu, Felix, cum stai?

Felix:

La fel. Azi, domnu' nu ne-a dat nimic pentru acasă, a uitat.

Domnul Lepic:

Aşa o să înveţi mai bine lecţia.

Felix:

Păi o ştiu ca pe apă, tăticule. E tot aia de ieri.

Domnul Lepic:

Oricum, eu zic că e mai bine să vă duceţi la internat. Am să caut să rămân aici până duminică şi atunci ne scoatem noi pârleala.

Nici mutra bosumflată a lui Felix, nici tăcerea mâhnită a lui Morcoveaţă nu întârzie despărţirea şi iată că trebuie să-şi ia rămas bun.

Morcoveaţă aştepta cu îngrijorare clipa asta.

„Acum, cugetă el, o să văd dacă tatii îi place să-l sărut ori ba.”

Se apropie hotărât, privindu-l ţintă şi întinzând gura. Domnul Lepic însă îl ţine la distanţă cu mâna şi de astă dată.

— Până la urmă o să-mi scoţi ochii cu tocul ăla de după ureche – zice el. N-ai putea să-l scoţi atunci când mă săruţi? Te rog să vezi că şi eu scot ţigara din gură.

Morcoveaţă:

Vai, iartă-mă, tăticule drag! Ai dreptate. într-o bună zi cine ştie ce nenorocire se-ntâmplă, şi asta numai din vina mea. Nu-i prima oară când mi se spune de toc, dar uite că se simte atât de bine după ureche… şi eu îl las acolo mereu, încât uit de el. Barem peniţa să i-o fi scos!

Oh, tăticule drag, tare bine îmi pare să aflu asta; va să zică de toc te fereai tu!

Domnul Lepic:

Ei, drăcie! Era cât pe ce să mă chiorăşti, şi tu râzi.

Morcoveaţă:

Nu, tăticule, de altceva râd: de un gând prostesc pe care mi-l vârâsem singur în cap.