ULTIMUL CUVÂNT.

Seara, la cină, au tăcut cu toţii, nu atât din obişnuinţă, cât mai ales din stânjeneală, iar doamna Lepic, bolnavă la pat, nici nu s-a arătat. Isprăvind cu masa, domnul Le-pic îşi scoate şervetul, îl aruncă lângă farfurie şi spune:

— Nu merge nimeni la plimbare cu mine pe drumul cel vechi?

Morcoveaţă înţelege că domnul Lepic a ales anume acest fel de vorbă, ca să-l poftească pe el. Se ridică îndată, aşează scaunul la perete, cum face întotdeauna, şi-l urmează supus pe taică-său.

În primele clipe păşesc în tăcere. întrebarea cea de neînlăturat zăboveşte. Morcoveaţă încearcă să o ghicească şi caută un răspuns. Acuma-i pregătit. Deşi grozav de zdruncinat sufleteşte, nu-i pare rău de nimic. Ziua de azi i-a adus o emoţie atât de puternică, încât nu se teme că alta ar putea să o întreacă. Şi vocea domnului Lepic, care în sfârşit s-a hotărât să vorbească, îl linişteşte.

Domnul Lepic:

Ce mai aştepţi ca să-mi explici ultima ispravă cu care ai mâhnit-o pe maică-ta?

Morcoveaţă:

Tăticule dragă, am stat mult în cumpănă, dar toate au un capăt pe lumea asta. Mărturisesc: n-o mai iubesc pe mama.

Domnul Lepic:

Ce spui! Şi de ce? De când?

Morcoveaţă:

Pentru toate. De când o cunosc!

Domnul Lepic:

Asta-i rău, băiete! Spune-mi măcar ce ţi-a făcut.

Morcoveaţă:

Ar fi prea multe de spus. Tu nu bagi de seamă nimic?

Domnul Lepic:

Ba da. Bag de seamă că te îmbufnezi cam des.

Morcoveaţă:

Mă scoate din sărite să-i aud pe toţi zicând că mă îmbufnez. Sigur, Morcoveaţă nu-i în stare să poarte pică nimănui. El se îmbufnează doar. Daţi-i pace! După ce-i trece, o să iasă din cotlonul lui, împăcat şi senin. Mai ales nu-i arătaţi că-l luaţi în seamă. Eh, un fleac acolo!

Iartă-mă, tăticule, ăsta nu-i fleac decât pentru tata şi mama, sau pentru străini. E adevărat, uneori mă mai şi îmbufnez numai aşa, de formă, dar te asigur că alteori mi se întâmplă să turbez, nu altceva, şi atunci nu mai uit jignirea.

Domnul Lepic:

Ba da, ba da, o să uiţi tu cicălelile astea, fii pe pace.

Morcoveaţă:

Nu, nu. Tu nu ştii totul, tu stai aşa de puţin acasă!

Domnul Lepic:

Sunt nevoit să umblu.

Morcoveaţă (cu siguranţă în glas):

Afacerile sunt afaceri, tăticule. Pe tine te fură grijile, în timp ce mama, e cazul să-ţi spun, n-are alt cal de bătaie în afară de mine. Nu mă leg de tine. Fireşte, n-ar trebui decât s-o pârăsc, tu m-ai ocroti. încetul cu încetul, pentru că-mi ceri, am să-ţi spun tot ce s-a întâmplat în trecut. Ai să vezi singur dacă exagerez şi dacă am ţinere de minte. Dar acum, tăticule, te rog să-mi dai un sfat. Aş vrea să trăiesc departe de mama.

După părerea ta care ar fi cel mai bun mijloc?

Domnul Lepic:

Păi n-o vezi decât două luni pe an, în vacanţă.

Morcoveaţă:

Ar trebui să mă laşi să stau la internat şi în vacanţă. Mi-ar prinde mai bine.

Domnul Lepic:

Ăsta-i un privilegiu de care se bucură numai elevii săraci. Lumea ar zice că te-am lăsat în voia soartei.

Şi-apoi, nu te gândi numai la tine. Eu unul ţi-aş simţi lipsa.

Morcoveaţă:

Ai veni să mă vezi, tăticule?

Domnul Lepic:

Plimbările de plăcere costă scump, Morcoveaţă.

Morcoveaţă:

Te-ai folosi de călătoriile tale de afaceri şi te-ai abate niţel din drum.

Domnul Lepic:

Asta nu. Până acum m-am purtat faţă de tine la fel cum m-am purtat faţă de fratele şi de sora ta, având grijă să nu nedreptăţesc pe niciunul. Am să fac aşa şi de-acum înainte.

Morcoveaţă:

Atunci să mă las de învăţătură. Ia-mă de la internat pe motiv că nu-mi văd de carte, şi eu o să-mi aleg o meserie.

Domnul Lepic:

Ce meserie? Vrei poate să te bag ucenic la un cizmar, nu?

Morcoveaţă:

Acolo sau în altă parte. Mi-aş câştiga singur pâinea şi aş fi liber.

Domnul Lepic:

Prea târziu, bietul meu Morcoveaţă. Am cheltuit o groază de bani ca să înveţi, şi tu s-ajungi să baţi pingele?

Morcoveaţă:

Şi dacă ţi-aş spune, tăticule, ca am încercat să mă omor?

Domnul Lepic:

Ei, le cam umfli, Morcoveaţă.

Morcoveaţă:

Jur că şi ieri am vrut să mă spânzur.

Domnul Lepic:

Şi uite că eşti teafăr. Va să zică n-ai prea avut chef de asta. În schimb te umfli în pene câmd ţi-aduci aminte de sinuciderea asta a ta neizbutită. Ţi-nchipui poate că gândul morţii te-a ademenit numai pe tine. Ei, Morcoveaţă, egoismul ăsta o să te ducă de râpă. Prea tragi plapuma numai pe tine. Prea te crezi buricul pământului.

Morcoveaţă:

Tăticule, frate-meu e fericit, sora mea e fericită, şi dacă într-adevăr mamei nu-i place să mă cicălească, aşa cum spui tu, atunci eu nu mai zic nimic. Eh, ce ştii tu, tu eşti stăpân în casă şi toţi se tem de tine, toţi, chiar şi mama. Ea nu poate să facă nimica împotriva fericirii tale. Şi asta dovedeşte că sunt şi oameni fericiţi pe lume.

Domnul Lepic:

Măi găgăuţă, cap pătrat ce eşti, judeci cu ciubotele. Vezi tu lămurit ce are omul în adâncul inimii? Şi pricepi chiar toate lucrurile?

Morcoveaţă:

În ce mă priveşte pe mine, da, tăticule; ori, cel puţin, încerc.

Domnul Lepic:

Atunci, Morcoveaţă prietene, nu te mai gândi la fericire. Ascultă vorba mea: niciodată n-ai să fii mai fericit decât eşti acum. Auzi? Niciodată!

Morcoveaţă:

Frumoasă făgăduială.

Domnul Lepic:

Supune-te, căleşte-te, aşteaptă să devii major şi stăpân pe viaţa ta, şi atunci, dobândindu-ţi libertatea, poţi să ne renegi şi să-ţi schimbi familia, dacă nu firea şi toanele. Dar, până atunci, caută să nu-ţi faci sânge rău, înăbuşă-ţi simţămintele şi uită-te cu băgare de seamă la cei din jur, chiar la cei care trăiesc în preajma ta; vei zâmbi de multe ori şi vei avea surprize consolatoare, te-asigur.

Morcoveaţă:

Au şi ceilalţi necazurile lor, fără îndoială. Dar pe ei o să-i plâng mâine. Azi cer dreptate pentru mine. Orice soartă e mai bună decât a mea. Am o mamă care nu mă iubeşte şi pe care nici eu n-o iubesc.

— Îţi închipui cumva că eu o iubesc? izbucneşte domnul Lepic, pierzându-şi răbdarea…

La aceste cuvinte, Morcoveaţă ridică ochii spre taică-său. Priveşte îndelung faţa lui aspră, barba-i deasă, în care gura s-a ascuns ruşinată parcă de a fi spus prea multe, fruntea brăzdată, creţurile din jurul ochilor şi pleoapele lui lăsate, ce te fac să crezi că umblă dormind.

Un timp, băiatul nu scoate nici o vorbă. Se teme ca| bucuria lui tainică şi mâna asta pe care o apucă şi o ţine într-a sa, aproape cu de-a sila, ar putea să fie doar o închipuire.

Apoi strânge pumnul, ameninţă satul aţipit în noapte şi strigă, umflându-se ca un actor:

— Afurisito! O făcuşi şi pe asta! Te urăsc!

— Taci, spune domnul Lepic, la urma urmei e mama ta.

— Oh! răspunde Morcoveaţă redevenind simplu şi prevăzător. Nu spun asta pentru că-i mama mea.