II.

Morcoveaţă tace, fără să se urnească din loc.

— Ia uitaţi-vă, curată revoluţie! strigă doamna Lepic pe scară, ridicând braţele.

Într-adevăr, e pentru prima oară când Morcoveaţă îi spune nu. Şi barem dacă l-ar fi supărat cu ceva! Dacă măcar l-ar fi luat de la joacă! Nici pomeneală! Stătea trântit la pământ şi trândăvea, cu nasul în vânt şi ochii închişi în soare. Şi acum, cu capul sus, o înfruntă.

Doamna Lepic nu mai înţelege nimic. îi cheamă pe toţi, ca şi cum ar striga după ajutor.

— Ernestina, Felix, veniţi încoace să vedeţi minunăţie! Să vină şi tata, şi Agata. Nimeni să nu lipsească.

Până şi rarii trecători de pe uliţă se opresc.

Morcoveaţă stă în mijlocul curţii, la distanţă, mirat că-i în stare să facă faţă primejdiei şi de-a dreptul uimit că doamna Lepic uită să-l bată. Dar ceea ce se petrece e atât de grav, încât ea nu se mai simte în stare de nimic. A renunţat la gesturile ei obişnuite de intimidare, la privirea ei ascuţită şi arzătoare ca un ac înroşit. Şi totuşi, fără voie, buzele i se dezlipesc de apăsarea furiei lăuntrice, care izbucneşte şuierând.

— Oameni buni, se văicăreşte ea, l-am rugat pe Morcoveaţă, cu frumosul, să-mi dea o mână de ajutor, să facă o mică plimbare până la moară. Ia ghiciţi, ce mi-a răspuns? întrebaţi-l numai. Altfel aţi crede că născocesc.

Toţi ghicesc, iar Morcoveaţă, prin atitudinea sa, e scutit să mai repete.

Blânda Ernestina se apropie şi-i şopteşte la ureche:

— Bagă de seamă, o să fie vai de cozonacul tău până la urmă. Fii ascultător, ia aminte la ce-ţi spune sora ta, fiindcă îţi vrea binele.

Felix se crede la teatru. N-ar lăsa pe nimeni să-i ia locul. Nu se gândeşte că dacă Morcoveaţă n-o să le mai facă pe toate, o parte din treburi vor pica de mâine în seama fratelui mai mare, cum e şi firesc. Mai degrabă l-ar încuraja. Nu mai departe decât ieri îl privea cu dispreţ, zicându-i găină plouată. Astăzi însă îl socoteşte deopotrivă cu sine şi-l stimează. Ţopăie pe loc şi se veseleşte grozav.

— S-a întors lumea pe dos, rosteşte doamna Lepic, copleşită, aşa că eu nu mă mai amestec. Mă dau bătută. Să vie altcineva să îmblânzească fiara asta fioroasă. îi las împreună pe fiu şi pe tată. Descurcă-se cum or şti!

— Tăticule, spune sugrumat Morcoveaţă, în plin zbucium, căci încă nu s-a deprins cu toate acestea, dacă vrei tu să mă duc la moară după jumătatea aia de unt, pentru tine mă duc, dar numai pentru tine. Pentru mama nu mă duc nici în ruptul capului.

Se pare că domnul Lepic e mai mult încurcat decât măgulit de această mărturisire. Nu se simte la largul lui să-şi arate astfel autoritatea sa de părinte, mai cu seamă pentru o jumătate de kilogram de unt.

Stânjenit, face câţiva paşi prin iarbă, apoi ridică din umeri, întoarce spatele şi intră în casă.

Deocamdată lucrurile se opresc aici.