Băltosul

Din vol. Povestiri din viața țăranilor români, 1900, p. 7-13.

Lumea asta-i tare rea; dacă dă cineva de o pagubă, apoi ea-i mai scoate și nume slab. Așa s-a întîmplat cu mulți și așa s-a întîmplat și cu Pavel Păscuțu de la noi din sat.

Pînă n-a ajuns la noi focuita asta de comasare, toți îi ziceau Pavel Păscuțu, fiindcă pe el în chema Pavel, iar pe tată-so-l chema Pascu; de la comasare-ncoace însă toți îi zic „Băltosul”. La început se cam necăjea, cînd îi ziceau oamenii băltosul, dar acum s-a obicinuit cu acest nume, și-l poartă bun bucuros. Și nu era modru să nu se necăjască la început de acest nume, că numele acesta l-a căpătat din o pricină, de care bietul creștin se scarpină mult în cap.

Adecă lucrul fu așa:

Înainte de comasare avuse bietul om cam 3 iugăre de loc, vezi bine nu laolaltă, ci în vreo 10 parcele, unele mai mici, altele mai mari, unele de fîn, altele de bucate, dar toate bine grijite, bine gunoite și lucrate omenește. Din comasare i se veniră în loc de 3 jugăre chiar 7, dar ce și cum? În locul pămîntului celui bun ce-l avusese, acum i se veni o pustietate goală, pe care nimeni n-a lucrat-o de cînd lumea. Pînă la comasare fusese loc grofesc, sub nume de loc sterp, dar acum pustietatea ceea se veni oamenilor; grofului îi deteră inginerii pentru ea locul cel bun al oamenilor. Tabla de loc, ce o căpătă Pavel Păscuță din comasare, era aproape de tăul cel fără fund, spre miază-noapte de la el. Țermurile tăului, ca de 3-400 de pași, era un poderei spinos, nelucrat din veci, acoperit de nește spini mici împungători, de nici vitele nu intrau printre ei. De la podereiul acesta spre miază-zi e tăul cel fără fund: un lac rotund, fără trestie ori papură pe margini, pururea limpede, nu scade și nu crește-n veci. Zic oamenii, că tăul acesta n-are fund, și ce scapă odată acolo, nu mai poate ieși-n veci, fiind țărmurii tare nalți. Se spune că aci, unde-i lacul acesta, să fi fost cîndva „mănăstirea patorilor”, (oare nu patărilor, de la patăr, cum se numesc călugării catolici?) din care pricină și la locul din giurul lacului îi zic pator-dîmb. Dar mănăstirea s-a cufundat deodată-n pămînt și în locul ei s-a ivit tăul cel fără fund. Poate pentru păcatele oamenilor, poate pentru ale călugărilor, a făcut Dumnezeu această minune. Cine mai știe?

De la tăul cel fără fund, cum am mai zis, spre miază-noapte este un poderei spinos ca de 3-4 sute pași de lat, și lung pînă-n vale și pînă mai la tren. De la poderei spre miază-noapte se întinde o baltă mare ca de 6 jugăre. Balta aceasta cu podereiul cel spinos ce-i între ea și între tăul cel fără fund, o deteră inginerii lui Pavel Păscuțu drept moșie pentru locurile cele bune, ce le avuse. Acum ține-te Pavele! Trăiește ca broaștele în baltă, că numai cu porumbele de pe spinii cei pitici nu-i putea trăi, iar locșorul tău cel bun e în mîna altora!

Necăjitu-s-a de moarte bietul om cînd s-a văzut pus cu moșia-n baltă, recurat-a, plînsu-s-a-n dreapta, jeluitu-s-a-n stînga, dar fără de folos. Dreptatea o mîncase lupul de mult, iar oamenii, în loc să-l mîngîie, i-au mai pus și poreclă „Băltosul”, că nu-i era destul de mare năcazul și paguba.

Băltosul avea trei feciori și o fată. Feciorul cel mai mare chiar venise din cătane, cînd au dat inginerii balta în samă la tată-so. Și văzînd el, că tată-so nu ajunge la nimic cu tînguielile și cu jalbele, a zis cătră el așa:

— Tată, nu mai umbla în zădar văietîndu-te, ca o babă, că nici un folos nu avem din toate văietările dumitale; cu jalba și cu advocați încă nu umbla, că de nu altă, ne-om mînca și văcuțele și tot cu balta vom rămînea, fără hai să chibzuim noi, n-ar fi modru și putință să facem din balta dracului loc ca locurile, să ne facă, de nu bucate, barem fîn bun, că acela-i ca și bucatele: vindem fîn și cumpărăm bucate de nu avem alt modru să ținem, pentru pildă, vite multe și bune, să le dăm cu preț și din ele să ne ținem casa de bucate. Am văzut eu, tată, pe unde am cătănit, multe de toate, și bune și rele; am văzut hotară bune, făcînd roadă slabă, din lenea celor ce le aveau; și am văzut hotară slabe, făcînd roade bune, dacă omul muncește din inimă. Că parcă dumneata ne învățai, că pămîntul tot e al lui Dumnezeu sfîntul, și Sfinția-sa poate da roade bune, și în pămîntul ce ni se pare slab, numai să-l muncim cum să cade.

— Așa-i, dragul tatii, răspunse badea Pavel amărît, dar balta numai broaște face și spinii numai porumbrele; apoi cu broaște și cu porumbrele greu ții casă.

Din vorbă-n vorbă veniră la hotărîrea să-și cerce norocul cu balta, doar de pot face din ea loc roditor; de n-or putea, să nu se căiască, cel puțin, că n-au cercat; apoi fie mila Domnului!

Aceasta era toamna, după culesul bucatelor, cînd au intrat oamenii în noauăle lor pămînturi, după comasare. Era o toamnă bună, caldă, zbicită. Cei ce căpătase ceșicevași loc mai bunișor, arau și semănau bucate de toamnă, grîu și secară. Deci se luă și badea Pavel cu cei trei feciori ai lui, cu săcuri și cu sape, și merseră la tabla lor cea noauă. O încungiurară de cîteva ori înjurînd pe ingineri și pe judecători și în urmă veniră la convingerea, că cu înjurături locul nu s-a face mai bun. Deci se puseră pe muncă.

Țermurele cel spinos îl lăuziră, scoteau spinii cu rădăcină cu tot și rămînea pămîntul săpat și gras de-ți era mai mare dragul a te uita la el. Și munciră, bătrînul cu cei trei feciori, vreo trei săptămîni de-a rîndul și făcură țărmurele ca un strat și adunară vreo 8 grămezi mari de spini cu cioate. Vremea ținea tot bună. Era aproape de postul Crăciunului și gîndeai că-i în luna lui mai, atîta era de frumos. Numai noaptea bruma de se aspria cîte o leacă, dar preste zi era ca-n dricul verei. După ce gătară de lăzuit țărmurele bălții, ochiră și chibzuiră ei, că oare care-i mai jos, tăul cel fără fund, ori balta lor? Și li se părea că totuși tăul cel fără fund e mai jos decît balta. Vremea era tot bună. Deci să hotărîră să facă ei un șanț din marginea tăului pînă-n marginea bălții, să împreune adecă tăul cu balta. Și se pusără la muncă numai ei patru. Și munciră bărbătește, și cînd erau trecute doauă săptămîni din postul Crăciunului, șanțul fu gata, lat ca de un jumătate de stîngin și afund cît cerea trebuința. Și pămîntul, care cum îl scoteau feciorii din șanț, bătrînul îl tot ducea cu carul cu vacile și-l deșerta-n baltă. Cînd era șanțul gata, văzură cu multă bucurie, că zău balta lor e cu un metru bun mai sus decît tăul cel fără fund. Atunci și începură vîntoasele tomnii, cu ele ploi și viscole, și într-o bună dimineață pămîntul fu acoperit de omăt.

Sătenii se minunau de munca cea procletă, ce pusără badea Pavel cu feciorii lui, și dedau din cap; unii ziceau că în zadar și-au frînt cele oase; alții-și dau însă cu părerea, că munca și răbdarea le răsplătește Dumnezeu cu îmbelșugare.

Cît fu iernița de lungă, badea Pavel cu feciorii lui tot cărară gunoi și-l făcură grămezi pe lîngă baltă. Pe la Blagoveștenii oamenii prinseră a ieși cu plugurile și a semăna măzărichie, orz și cucuruz, că la noi nu prea samănă nimenea ovăz. Badea Pavel încă ieși la balta lui, dar fără plug, numai cu carul și cu grapa și cu cei trei feciori vînjoși. Și tot țărmurele cel lăzuit din toamnă îl sămănară cu păpușoi și-l grăpară bine, de-l făcură ca un strat de legume. Iar gunoiul îl împrăștiară frumos cu furcile cele de fier în balta, care acum era scursă, de ai fi jurat că n-a fost baltă. O greblară feciorii și o asemănară și făcură așezătura ca palma, apoi o lăsară în știrea Domnului.

Cînd fu colea pe la Sfîntul Gheorghe ieșise cucuruzul lor din pămînt gras și negru de verde, iar balta era ca o holdă de verde. Cînd fu pe la Ispas cucuruzul lor era săpat de întîia oară, iar colea în săptămîna Rusaliilor nu știau de ce lucru să se apuce mai întîi: apuca-s-ar să sape cucuruzul de a doua oară, ori băga-s-ar cu coasele în iarbă, că în baltă, Doamne, era iarba pînă-n genunche, iarbă grasă și frumoasă, numai cam rară. Deci s-au pus și dimineața pînă cătră prînz doboreau iarbă cu coasa, de la prînz pîn’ la ugină săpau la cucuruz, de la ugină pănă pe însărate iar doboreau la iarbă. Astfel că ei, cînd fură gata cu sapa de a doua, erau gata și cu cositul și făcutul fînului, și pe Sfîntul Petru fînul lor era claie la șură, o claie mare-mare, ca cele boierești. Și era fîn bun, Doamne, verde și moale ca mătasa. Au băgat însă de seamă că ploile le spală și balta și duc gunoiul în tăul cel fără fund. Deci șanțul l-au astupat cu spini, iar spinii i-au bătut cu pisulugul. De atunci, de cîte ori ploua prea mult, totdeauna se strecura așa încet-încet printre spini, și așa locul lor rămînea nici prea jilav, nici prea săc, iar gunoiul nu mai putea fugi în tău.

Toamna, cine mai avea ciucalăi frumoși ca Băltosul? Ciucalăi mari, de cîte un jumătate cot și groși ca mîna. Avu vreo șase cară de cucuruz, cît nu avuse nici într-o toamnă pînă atunci. Apoi în baltă adună două rînduri de otavă, de avu atîta potop de nutreț, cît ar fi fost de ajuns la trei gazde ca el.

Acum nu mai era supărat Băltosul, ca acu-i anul; acum mulțămea lui Dumnezeu, că a dat gînd inginerilor, de l-au pus în baltă cu moșia.

Pe țărmurele cel lăzuit, după ce culesără cucuruzul, sămănară grîul de toamnă. Și se făcu, Doamne, mai buiac decît ori la cine de la noi din sat, că era pămîntul nou, hodinit.

Azi nu mai e nici un spin pe țărmurele bălții; în locul spinilor vezi holde frumoase. Nici baltă nu mai e; în locul bălții e trifoiște, cît să mai ai doi ochi să te uiți la ea.

La Pavel Păscuțu însă i-a rămas numele Băltosul. Și nu se supără, că balta-i dă nutreț de poate ținea vite multe și bune, iar țărmurele-i dă bucate cu-mbelșugare.

Vedeți ce face munca îndelungată cu ajutorul lui Dumnezeu? Luați pildă de la Băltosul!