I

Simțul firesc al românului seamănă a fi amenințat de întreagă stingere. Sisteme se ridică în contra sistemelor, școalele se ridicăuna asupra alteia și se întreabă în furia polemicii stârnite de câtevaluni: Cine a dat născare jargonului? Tu... eu?... Bucureștii sau Blajul, sau jargonul nu ar fi oare limba reacționarilor, aristocraților,slavonilor și rusolatrilor moldoveni, care, după concluziile neconcluzând ale dlui B... , au slăbiciunea absurdă și retrogradă de a crede și propovădui că instrumentul cu care s-ar putea cânta româneșteeste bun, dar că meșterii nu sunt vrednici. Noi, care credem căglasul a opt milioane de suflete are mare putere în cumpăna logicii,și putere mai mare decât logica sistemelor ce se întemeiesc pe gramatici străine și pe uri politice fără ființă astăzi, noi, care credemcă glasul acestor opt milioane de suflete este mai mult decât ocoterie, cuvânt mai mult artistic și glumeț decât drept, aruncat dedl B... cu dezinvoltura știută a limbajului bucureștean, ne-amîncredințat, după pătrunzătoare cercetare a lexicoanelor, că coterieînsemnează societăți mici (românește: adunări), sau prietenii literare și altele sau școale sistematice, ce se încerc a trăi afară de viațaobștii și a se deosebi de traiul tuturor, bunăoară cuacării și pedanții.

Cât de frumoase sunt sistemele și rodurile lor, sunt români nătângi, convinși că o limbă, fie ea turcită, grecită, franțuzită șislavonită, când vorbește de neam și s-a născut cu el, când spune detrecut, de patrie și în fiecare cuvânt stă o tradiție istorică, o durere,o fală, sau o simțire, e o limbă nepieritoare și cu anevoie de a stârpi.Propovăduirea calvinistă a produs vietatea româniei; ea, precum s-azis, a scăpat neamul de oficialitatea slavonismului în stat și în biserică, care oficialitate ne mâna în adevăr a nu mai fi nație șireduce limba la un patoa dezmoștenit precum e acel patoa românesc de pe șesurile Tisei. Dar propovăduirea calvinistă și reacția românească în contra ne aduse forma desăvârșită, forma concretăa neamului nostru. Pentru a tălmăci ideea noastră mai cu pătrundere, am zice că România a ieșit înarmată de toate puterile viețuitoare din revoluția religioasă, ca Minerva din fruntea lui Jupiter, nescăpând din vedere că neamul nostru este rodul lumii romană și al lumii barbară pe malul Dunării, cum franțujii, italienii, spaniolii sunt rodurile în alte proporții al civilizației vechi și a sălbăticimii. Moderna ură politică a moscalilor, de care poate frații de peste munți ca mai depărtați nu erau și nu sunt pătrunși ca noi, ne-a aruncat în italienism, în franțuzism și în alte isme ce nu erau și nu sunt românism. Însă primejdiile politice, încât privește robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-și ridica capul.

Deosebitele școale despărțitoare lumii română se unesc în socotința lor despre puțina știință a limbii slovenilor și prin slovenii aceștia ne măgulim a crede că se înțelege reacționarii moldoveni aiRomâniei literare. Ce vor să zică școalele cu cuvântul de știință a limbii nu se prea pricepe, căci țesătura, legătura părților unei fraze, singularul și pluralul sunt astăzi științe ale copiilor și nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învățătură. Purechetul unei virguli, lipsa unei vocale, greșul unei perioade sunt lucruri serioase, mărturisim, și vrednicesc refutații și nopți de neodihnă a capetelor învățate, dar să fie îndurare și iertare când cititorul va putea culege ideea prin greșelile limbii. — Nu corectura scrisului face cărțile mai bune... îndeosebi pentru limba română, unde să căutăm regulile ei? În școale?... Dar școalele se deosebesc toate prin sistema de țesătură și de ortografie, și toate pornesc de la analogii străine, unele italiene, altele latinești, altele franțuzești. — În cărțile bisericești, în cronicari, în pildele lui Șincai, lui Klein, lui Maior, ale puținilor cărturari în urma acestor, în poeți ca Cârlova și Scavinski?... Dar școalele, ca să fie logice, trebuie să respingă și pe unii și pe alții, că ei sunt barbari, și nu sunt români, după Blaj sau după București.

Dacă cărțile și manuscrisele cele mai vechi nu ne dau altă limbă decât aceea ce umblăm a lepăda astăzi, putem oare să presupunemregulile, rădăcinile, terminațiile și schimonositurile combinate șicomplicate ce ne impun școalele, și putem crede ca cuvânt de evanghelie că Iașul, Blajul sau Bucureștii au găsit românia prăpădită.

Nu. — Cărțile cele întâi erau izbucnirea duhului neamului, ce își găsise întregimea lui după frământarea nevoită a veacurilor, eraurevoluția învingătoare a ideii româniei, ce se mișcă în sfârșit înveacul al XV-lea și vin la lumină în veacul al XVI-lea, cu limba, cu aplecările, cu civilizația și presimțirea de tărie a ei. Până a nuluci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri, și odată răsar cutoate armele lor, credință religioasă, credință politică, civilizație șilimbă.

Ideea româniei, născând în veacul al XVI-lea, se preface în revoluție politică și pornește regulat analele naționalității printipărire de cărți: dar temelia acelei revoluții este tradiția orală.

Tradiția orală a neamului nostru cuprinsă în cântecele vechi, zise astăzi balade, ne dă tot românismul cărților bisericești și alcronicarilor, iar nicicum românismul nou. Astă tradiție orală,neținută în seamă de școale, astă tradiție pe care este ziditănaționalitatea română împrăștiată într-o minunată asemănare șiunire pe toate laturile românești, e limba. Câtă osebire ar fi întreprovincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut și mai avemîncă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înțelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul.

Decât vom discuta și argumenta latinește despre sisteme negăioase, care ostenesc, suntem în încredere, și pe dascăli și pe ucenici, ne închipuim mai bine că românii nu știu nici latinește,nici franțuzește, nici italienește; și se mulțumesc a spori înainte, înrod și în frumusețe, limba aceea care le-au făcut veacurile, pentrucare i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii și slavonii.

Nici Racine, nici Pascal, nici Schiller, nici Homer, nici Dante nu au făcut gramatici; unii din ei au scris până a nu fi gramatică înlimbile lor, și scrierile lor au slujit de-a face gramatici, și fac podoaba neamurilor lor și a omenirii. Naționalitatea nu stă nici în gramatică, nici în rădăcini, nici în terminațiile unei limbi, dar în limba uzuală; românilor numai le-a fost dat a începe viața cu cărținepotrivite și a slăbi naționalitatea cu sisteme și chestii înnoite dingâlcevirile retorilor picării grecilor și a românilor și din sfezile scolastice ale Veacului din Mijloc.

De unde a pornit împotrivirea buruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească și reacția mântuitoare în contrascolasticii latinești, ce ne duce la apostazia naționalității. Uităm că latinismul și neolatinismul au fost un steag politic, ce nu maiprinde loc acum; între români, moldovenii, și între moldoveni, colaboratorii României literare sunt singurii ce nu au impus românilornici gramatici, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca și în lupta nașterii, a sprijinit tradiția scrisă șitradiția orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi și a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, carea pus mai multe pietre la zidirea veche a naționalității a se convinge dacă limbile nouă fac cât limba veche, cât de frumoase șiarmonioase sunt ele, dacă substituția lor este putincioasă, de nevoie,și conformă cu țelul la care sunt chemate limbile de a fi un organde înțelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, și a se încredințacă latinirea, sau franțuzirea, sau talienirea româniei vrednicește truzile ce am putea întrebuința în cercetări și lucruri mai serioase.